CONSTANTIN CUBLEŞAN, „SE ÎNTÂMPLĂ SĂ TRĂIESC“

O cheie pentru a putea descinde în universul poeziei de acum, pe care o scrie Vasile Igna – Capcanele (Editura Limes, Cluj–Floreşti, 2023), este poemul dedicat lui B. Fundoianu: „Amiaza stă să fiarbă, sub troiţă aşteaptă seara/ din ţarcuri urcă fumul şi se coboară scara/ de funigei zănatici cu fir ca de paing/ ce-n asfinţit aşteaptă şi-al verii car împing// Motani cu ochi de sticlă şi gheară de oţel/ torc firele de iarbă, ghimpăr şi troscoţel/ fac funii din amurgul ce spânzură livid/ încuie uşa verii şi-a toamnei uşi dechid// Un vier pitic, o gâscă, un iepure de casă/ se-ndeasă unu-n altul, se ceartă, nu se lasă/ mânaţi în şir ca oaia, şi se strecoară-afară/ din curte, unde-i ziuă şi dintr-odată seară// Până ce sus, în nouri, un glas deschide poarta/ cum ar deschide Zeul în faţa lumii soarta/ şi-acoperă cu-o pânză de vis demult ţesută/ şi faţa vremii moartă, şi cea abia născută“ (Camuflaj).

Modernismul intelectual, pe linia căruia se înscrie această lirică ce reia, în halouri bine decantate, demersurile avangardei, este, în esenţa construcţiei sale, de factură tipic expresionistă – spaţiu ideatic în care se întâlneşte, de fapt, cu autorul Priveliştilor (volumul din 1930). Tablourile după natură pe care le creează Vasile Igna nu reverberează însă imagini bucolice, ele sunt, mai degrabă, icoane ale propriei intimităţi emoţionale, încadrate unei dramatice ceremonii vitaliste: „Se întâmplă să trăiesc/ şi aud greierii încercând/ ţiterele după-amiezii/ şi văd păianjenii coborând/ din colţul camerei şi/ ocupând casa întreagă/ se întâmplă să trăiesc şi/ ea nu ştie încotro e drumul/ ce duce spre casă, o, Doamne,/ cât de departe-aproape e cucul/ ce desparte viaţa în ani şi/ moare în cântecul lui/ bolborosit, repetat ca o/ piază cu limba tăiată./ O, tot mai aproape aud ecoul lui/ şi mi se pare/ că e inima ei ce acoperă/ orizontul cu sângele meu care/ rosteşte aceleaşi cuvinte/ se întâmplă să trăiesc şi/ asta ajunge“ (Se întâmplă). Universul acestor poeme cuprinde segmente dintr-o realitate ireală, dacă pot să mă exprim astfel, evocate cu o candoare melancolică ce vibrează neliniştitor în subteranele sale. Modalitatea expresiei se regăseşte în metoda suprarealismului, lipsit de violenţe verbale, cu un descriptivism în tuşe ale insolitului: „Demn e să urce şi-apoi să coboare/ acolo e-un şir de cetăţi dărâmate/ şi-un popor de zgârie nori/ cu tavan prăbuşit şi trupuri/ prefăcute-n lumină./ Păinjeniş e de arsuri şi cenuşă/ nici o fereastră şi nici o uşă./ Un zeu misionar se plimbă/ pe coridoare secrete/ amestecă vii cu morţii/ scrie reţete/ bizare de pomezi/ care, de crezi ori nu crezi,/ dau chipului feţe de înger/ cu stânjenei la ureche/ şi-n mână cu/ floare albă de sânger./ Şi se-ntunecă lumile noi/ zorii-s de partea cealaltă,/ unii ară cu râvnă cărările/ alţii încurcă urcuşul cu scările./ Doar sângele urmăreşte suişul cuvintelor/ jos, viaţa-i tot mai subţire şi-o mână/ îi face semne să mai rămână./ Demn e să meargă-nainte/ ori să se ascundă/ cu ramuri de salcie-n mână?“ (Dignus est). Totul pare un joc ermetic de cuvinte, în sensurile lor absconse, ceremonios alcătuite într-un soi de abstractizare în manieră barbiliană. Dar proiecţia lumii e de factură onirică, visul devine o realitate barocă, populată de fantasme stranii: „Visul înşeală e plin de capcane/ iar văgăunile lui/ colcăie de salamandre şi şerpi/ cu solzii ascunşi sub pielea/ mult prea subţire a zilei/ cerşind la ieşirea din Vale/ cu palma bătucită a milei./ Poate plouă acum/ şi-n cămara plină de cărţi/ cu lopeţi şi cazmale de-anţărţ/ ruginite alături de roaba/ în care s-au rostogolit/ uitarea şi zdroaba“ (Naraţiune). Lumea descripţionată de Vasile Igna e poetică în tocmai grotescul său galant, o lume în care se moare frumos şi tandru: „Întâi vom intra într-o florărie de unde/ vom fura rădăcini de păpădie şi în/ cele din urmă vom căuta o turmă în care/ nu se vor vedea oi ci picioare cu copite/ şi bărbi smintite de ţap şi la proţap/ vom pârpăli coaste şi pulpişoare ca/ pe nişte ochiuri de soare ce vin spre noi/ din ţări pustii călătoare cu/ pene noi neînvăţate să zboare şi nici/ să înoate ca nişte peşti oneşti din/ oceanele încă neîngheţate nici pătate/ de cerneluri de sepie dintr-o specie/ pe cale de dispariţie hai acum la poliţie/ să ne declarăm singuri vinovăţia şi/ să reîncepem moartea/ dimpreună cu copilăria cu/ capul drept spre care mă îndrept/ când tot ce-i afară/ poate încăpea într-o singură călimară“ (Călătorie). E frecventă această referenţialitate la propriul laborator de creaţie. Aici se zămisleşte efervescent lumescul burlesc şi fantast, într-un vizionarism apocaliptic al învierii prin moarte, sugestionat biblic, iar meditaţia e paradoxală ca-n discursul glossei eminesciene: „În dreapta nu-i ce vezi, în stânga poate/ nu-i vânt cel ce a nopţii steaguri frânge/ nu-i pălăria şarpelui, nici stolă de abate/ norul ce-aspiră-al soarelui de vată sânge// Deasupra nu-i ce nicăierea nu e/ nu-i stea, nici Drum de Robi ori Căi de Lapte/ nimic nu-i, nimic bătut în cuie/ precum în palmă-s cuie trei sau şapte// De urci pe scară, scara te coboară/ în temniţe fierbinţi pline de gheaţă/ ce cade jos de-ndată iarăşi zboară/ viaţa urcă-n moarte născând viaţă./ Până târziu, când iară-i dimineaţă/ şi Cel Născut pe Înviat omoară“ (Trompe-l’ oeil). Toată poezia de această factură suprarealistă nu este altceva decât o spectaculoasă evadare din contingent, poetul decelându-şi, astfel, neliniştit stările diurn-traumatizate, pentru a plonja galant într-o imagistică fastuoasă a irealului unei alte posbile trăiri.