nimic nu te poate obosi mai mult decât să încerci
să păstrezi un semn pe nisip, şi totuşi
undeva între miercuri şi marţi l-am întâlnit pe Elytis, da, Odisseas
pe o plajă în Creta
purta o poezie de-argint pe umerii lui greceşti
(dar de la zei să-l poarte în eventualitatea că ar întâlni o femeie volatilă din viitor)
tălpile desculţe-i erau şi sângerau cuvinte albite:
„nu are călcâie – perfecţiunea" am citit uluită
era al naibii de sincer
în clipa aceea i-am atins mantia şi m-am făcut nevăzută
nimic nu te poate obosi mai mult decât să încerci
să păstrezi un semn pe nisip
dar atunci, unde?
a fost de-ajuns o criză de fascinaţie ca un frison de ţambal
şi dâra lăsată de paşi – răscolitor pretext al unui sărut lipsit de imaginaţie
(ah, sărut urma paşilor tăi!)
zdrenţele zidurilor pe unde a trecut umbra ta şi piramida
din care a dispărut faraonul
aşa s-a născut
cu carne crudă o hrănesc şi cu cioburi
uneori îmi ia de la gură
printre gratii de aer îi mângâi coama
mâna mi-o muşcă la sânge
aşa o iubesc
prin lujeri şi conducte firave
lapte curge ziua
gâtul şi-l taie