EMILIA FAUR, AVANGARDĂ ŞI SINCRONICITATE: CONTIMPORANUL

image description

(1922-1932)

În 1872, Titu Maiorescu răspundea acuzaţiei de „cosmopolitism“, de care s-ar fi făcut vinovată societatea „Junimea“, susţinând că nu se găseşte în Iaşi această „frumoasă utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităţei naţionale“ (Direcţia nouă în poezia şi proza românească, 1978). Criticul recunoaşte, însă, că „unul din semnele înălţimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă“ (ibid.). Fiind situată sub „înrâurirea“ unei culturi mari, cultura românească, credea Titu Maiorescu, se va vedea nevoită să răspundă, odată şi-odată, acestei chemări de a se deschide idealului şi principiilor de cultură europene, însă rămâne problematic modul în care o va face, ca partener sau, dimpotrivă, ca supus: „La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapãrată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scãpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea naţională sau plecându-se sub puterea străină“ (ibid.).

Începând cu 1923, când publicaţia-fanion a avangardei literar-artistice româneşti, Contimporanul, anunţă deschiderea către mişcarea de avangardă internaţională, acest proiect „cosmopolit“ începe să prindă contur. La „chemarea“ avangardelor europene, „contimporanii“ răspund ca parteneri de dialog cultural, înaintând la rândul lor contribuţii la mişcarea internaţională. În acest demers, elementele culturale autohtone şi cele internaţionale sunt combinate, produsele culturale fiind rezultatul deopotrivă al reflecţiei critice asupra tradiţiei locale şi asupra principiilor literar-artistice internaţionale contemporane. Aşa cum observa şi Ştefan Maftei: „modul cosmopolit în care îşi reprezintă lumea acest grup, îndeosebi, se potriveşte ideii de «imaginaţie cosmopolită», un proces în care sunt sintetizate elemente culturale locale şi internaţionale, într-o sferă artistică locală şi internaţională, sunt încurajate hibriditatea şi traducerea, este respinsă naţionalizarea şi este încurajată ospitalitatea reflexivă, atitudinea fiind una foarte critică atât faţă de «Sine», cât şi faţă de «Celălalt», noţiuni diferenţiate numai în baza relaţiei de diversitate culturală.“ („Cosmopolitanism and creativity…“, 2014).

„Mizeră a fost generaţia care ne-a precedat şi domneşte astăzi […]. Nenatural de pustie e zarea celor ce vin după noi. […] Un destin distrat a trezit ţara aceasta la Civilizaţie, târziu, când ceasul de aur bătuse de mult pretutindeni“, observă „contimporanii“, şi tocmai de aceea, „generaţia aceasta n’are timp pentru lectură şi laborator“, ci trebuie să pornească la drum, reconfigurând întreaga tradiţie de până atunci, să recunoască deci „aplecată asupra acestui trist obiectiv […] cu toate deosebirile de aspiraţii – pe cei rămaşi încă pe tărâmurile deopotrivă părăsite ale Artei şi Ştiinţii“ (Contimporanul, No. 47). Discriminând în baza noilor principii ale artei, grupul de la revistă îşi caută precursorii şi aliaţii, proiectând o tradiţie în baza purei forţe a inovaţiei.

Această nouă „arhivă“ are menirea să sincronizeze cultura românească cu cea europeană şi să elimine, odată pentru totdeauna, problema importului, probând că producţia culturală autohtonă este de export. Noua direcţie în cultura românească se creionează prin sublinierea contribuţiei creatorilor nativi la cultura europeană – a lui Tristan Tzara, Marcel Iancu, M. H. Maxy, Matiss Teutsch şi-a altora – şi indicarea acelor membri din generaţii precedente care au produs „noutatea“ după calapodul european şi necesităţile locale – Mihai Eminescu, Anton Pann, Adrian Maniu şi alţii.

Accentul cade pe contribuţia avangardei de la Contimporanul la mişcarea internaţională, fapt care demonstrează că literatura şi arta românească sunt un bun de export. Aşa îi întâlnim pe „contimporani“ anunţând bombastic: „[c]olaboratorul nostru, pictorul Maxy, a fost ales membru în «Novembergruppe», asociaţia artiştilor de avantgardă din Germania, cu sediul la Berlin“ (Contimporanul, No. 44); sau: „[c]ompatriotului nostru Arthur Segal, i s’a cumpărat de către comuna Berlin un tablou pentru museul dela «Kronprinzpalais», din expoziţia anuală a lui «Juryfrei». E singurul tablou reţinut pentru museu,—şi încă un tablou «modernist».“ (Contimporanul, No. 50-51). De asemenea, este anunţată cu multă satisfacţie apariţia unor lucrări de Marcel Iancu în revista Clarin, tocmai în Argentina (Contimporanul, No. 73) sau publicarea în revista Block a unui articol „sur le nouvel art roumain avec reproductions de Marcel Ianco, Matiss Teulsch et une traduction littérale d’un poème de Vinea“ (Contimporanul, No. 49). Lăudate pentru deschiderea faţă de noua mişcare continentală sunt grupul de teatru „Insula“, Academia de arte decorative sau revistele de artă modernă 75 H.P. şi Punct – faţă de care, de altfel, Contimporanul nu ezită să-şi afirme precursoratul (Contimporanul, No. 48, No. 53-54, No. 55-56).

Deşi denunţă caracterul de import al producţiilor culturale de până la ei, „contimporanii“ nu o rup definitiv cu tradiţia locală. Dimpotrivă, ei reintegrează şi reiterează obiectele culturii în baza noilor principii. Nicio avangardă de pe continent, de altfel, nu se poziţionează cu totul împotriva canonului modern, adică împotriva tuturor normelor artistic-literare şi a autorilor consacraţi, ci identifică o linie de continuitate, un precursorat. Acest proces, însă, respectă nevoile interne ale fiecărei culturi în parte, de aceea, ce trece drept radical pentru o cultură, poate nu e valabil pentru o alta – cum este dărâmarea muzeelor, de pildă, un principiu despre care Ioana Vlasiu nota că nu poate fi respectat de avangardele româneşti pentru că la noi abia se construiau („Modernităţile picturii româneşti interbelice“, 2007). Aşa cum argumenta Jean Baudrillard, „[c]a schimbare morală de canon, [modernitatea n.] se opune moralităţii canonice a tradiţiei, însă e la fel de circumspectă faţă de schimbarea radicală. Este o «tradiţie a noului» (Harold Rosemberg). […] Astfel, trecând drept o idee în care se recunoaşte o întreagă civilizaţie, modernitatea asumă o funcţie culturală regulatorie şi, prin asta, se reîmpacă, tacit, cu tradiţia“. În acest sens, „nu vorbim nicicând de o schimbare radicală sau de revoluţie, ci de ceva ce apare mereu în relaţie cu tradiţia într-un joc cultural subtil […] într-un proces de amalgamare şi adaptare […]. Astfel dinamica modernităţii apare […] simultan drept locul ivirii factorilor de ruptură şi de soluţie de compromis în relaţie cu factorii ordinii şi tradiţiei“ („Modernity“, 1987).

La Contimporanul, acest proces de aşezare în raport cu mişcările de avangardă de pe continent este însoţită simultan de o aşezare în raport cu tradiţia autohtonă. La revistă se răspunde unei nevoi – şi unei probleme – autohtone, cea a importului cultural şi unei întrebări care preocupă teoreticienii încă de la apariţia culturii moderne: care e calea modernizării culturii româneşti? – pe scurt, cum se poate sincroniza cultura românească celei europene.

Un prim pas este deschiderea către cultura europeană. În acest demers are loc o permutare, adică o reaplecare asupra tradiţiei, plecându-se de la criteriile noii mişcări artistic-literare de pe continent. În cele din urmă, este descrisă noua direcţie a culturii româneşti, aşezată de „contimporani“ de la bun început în sânul celei europene. Pe „contimporani“ nu-i mai interesează particularismul, acel „specific naţional“ care izolează cultura românească de cea europeană, ci corespondenţa „spirituală“ cu celelalte culturi de pe continent. Şi abia aici, în identificarea de natură „sufletească“, „spirituală“ a culturii româneşti cu cea europeană – cum e, de pildă, în arta „primitivă“ – rezidă caracterul cosmopolit al viziunii lor.

Aşa se explică de ce anunţul deschiderii către mişcările internaţionale – cu concursul artiştilor şi scriitorilor abstracţionişti, constructivişti şi futurişti – este imediat însoţită de nota promisivă a iniţierii unui dialog intercultural: „Avem satisfacţia de a anunţa cetitorilor noştri că ne-am asigurat colaborarea efectivă şi inedită a scriitorilor şi artiştilor conducători ai mişcării noui din întreaga Europă. Vom primi cronici, articole critice şi literare, desene, clişee, gravuri inedite din Franţa, Italia, Germania, Olanda, Danemarca […]. Vom îngriji ca în toate revistele acestor prieteni să apară traduceri din literatura română şi reproduceri după artiştii noştri. Vom rezolva chestiunea pătrunderii literaturii noastre în străinătate. Vom deschide în ţară cale unui curent salubru şi înviorător.“ (Contimporanul, No. 37-38).

„Contimporanii“ demonstrează publicului că sunt în temă cu noul curent artistic-literar, publicând în mod consecvent note despre mişcările de avangardă de pe continent, enumerând cărţi, reviste şi evenimente de peste „graniţă“ care dau forma noului val, aducând ca probe vizuale imagini, ilustraţii şi desene ale artiştilor internaţionali. Şi, ca dovadă că mişcarea românească nu este cu nimic mai prejos celei europene, „contimporanii“ punctează apariţiile de succes ale românilor în publicaţiile străine.

Astfel, publicul este familiarizat cu principiile noii direcţii artistic-literare prin publicarea de texte-manifest ca „Noi Sciţii“ de Alexandr Blok; „Aviaţia dramatică în Italia. Teatrul aerian“, „ALBA ŞI ROŞUL. Trisinteză de Marinetti. Tradusă după manuscris de M. Mircea“ sau „Sensibilitatea futuristă (Distrugerea Sintaxei. Imaginaţie fără şir. Cuvinte în libertate)“ de F. T. Marinetti; „Contra artiştilor imitatori“ de Theo v. Doesburg; „Cubism şi empirism“ de Leonce Rosenberg, „Mijloacele & Pictura“ de De Survage şi altele.

Textele-manifest sunt acompaniate de articole pe tema direcţiilor noi în arta şi literatura de pe continent scrise fie de „contimporani“, fie de „prietenii“ lor de peste graniţă, cum sunt: „O mişcare modernă în exil“, despre „mişcarea modernilor din Viena ai căror colaboratori sunt L. Kassák, Déry Tibor, Glauber, Nadars J. Reiter R., Tamás Aladár şi Moholy-Nagy“; „Avangarda rusă“; „Mişcarea artistică în Polonia“ de M. Szczuka, care subliniază schimbarea de paradigmă a artei şi implicarea ei „în mişcarea socială“; „Arta nouă în Ungaria“ de Lajos Kassák; sau „Aspecte recente ale mişcării moderne în Belgia. Arhitectură şi poesie“ de Pierre Bourgeois.

În linie cu teoriile noi asupra artei şi literaturii, Contimporanul publică propriile reflecţii sub forma textelor-manifest sau a textelor teoretice. Găsim astfel numeroase materiale scrise de Marcel Iancu în marginea arhitecturii noi, a noii estetici, a filmului sau a designului interior, promovând constructivismul şi implicarea artei în societate; de M. H. Maxy, care comentează în marginea expoziţiei internaţionale a Contimporanului, subliniind sincronicitatea mişcării de avangardă de aici cu cea europeană; de Miliţa Petraşcu, care teoretizează procedeele noi în sculptură, vorbind despre dinamism şi sincretism sau procedee ca „la taille directe“; de Jacques G. Costin, care comentează în marginea expoziţiei Marcel Iancu – Miliţa Petraşcu, cei doi „întorşi cu faţa spre Nord-West“ – şi întăreşte ideea că arta nu este imitaţie pentru că „[a]rta nu s’a mărginit niciodată la reproduceri. Ea creează, inventă, inventă“ (No. 65); sau de Sandu Eliad şi Filip Corsa, care se ocupă de investigarea teatrului şi filmului de factură constructivistă şi de impactul celor două arte asupra limbajului şi societăţii.

Alături de textele-manifest internaţionale sunt publicate şi diverse poeme sau fragmente de proză din noul curent ca: „Studentul de Yvan Goll“ de O.W. Cizek; „Foametea pe Volga“ de Mayakowky; „Dolly“ de Valery Larbaud, „un cosmopolitan erudit“; „Memoriile Annei Blume în Plumb“ de Kurt Schwitters; sau „Calvarul“ de Charles-Louis Philippe.

Textele-manifest şi bucăţile de literatură sunt însoţite şi de scrisori din Germania sau Belgia precum „Agonie“ de Richard Huelsenbeck sau „Scrisori de artă. Cumpărătorul de tablouri“ de Paul Dermée.

Numeroase desene, ilustraţii şi imagini de proiecte arhitecturale şi de design completează programul de difuzare a artei noi şi de educare cu suport vizual a cititorilor. Paginile revistei sunt înţesate, de pe la jumătatea lui 1923, de astfel de reprezentări: „Jucătorii de Theo van Doesburg“, „Bustul poetului italian Vasari de Prampolini“, „Metropola de Fernand Léger“, „Monumentul funerar din Weimar în amintirea celor căzuţi de Walter Gropius (în beton)“ şi atâtea altele, poate cel mai impresionant fiind numărul dedicat arhitecturii moderne (No. 53-54). Ele sunt acompaniate de desene, xilogravuri, sculpturi, construcţii şi compoziţii ale lui Marcel Iancu, M. H. Maxy, Henri Daniel, F. Şirato, S. Maur, Iser, Mattis Teutsch, Oscar Han, Miliţa Petraşcu, Demetriad Bălăcescu, Constantin Brâncuşi şi alţii, în ton cu producţiile avangardei europene, încă de la 1922, în fiecare număr al revistei.

De asemenea, publicul este încurajat să citească reviste apărute în marile centre artistic-literare de pe continent. De pildă, reviste din Franţa (391, L’Esprit Nouveau, Les Feuilles Libres ş. a.), Germania (Sturm, Farbe u. Form, L’Objet ş. a.), Austria (MA), Italia (NOI, Cronache d’Attualita, ş. a.), Belgia (De Styl, Anthologie, ş. a.), Republica Cehă (Stauba, Disk, Pasmo), Anglia (ARTWORK, Rey), Polonia (Block), Serbia (Zenit) şi alte centre importante de artă şi literatură din centrul şi estul Europei.

Contimporanul este o platformă de artă şi literatură de avangardă foarte versatilă, multilingvistă şi multiculturală. O atenţie deosebită este acordată principiilor constructiviste, abstracte sau futuriste, pe care revista le prezintă, analizează şi ilustrează pentru a-şi familiariza cititorii cu noua direcţie a avangardei de pe continent – acestea pe lângă conferinţele ţinute de „contimporani“ sau de invitaţi ai lor de peste graniţe, cum e liderul mişcării futuriste F.T. Marinetti (No. 50-51).

Toate textele-program, fragmentele de proză, poemele, cronica, reprezentările sub forma imaginilor sau a ilustraţiilor, recenziile de carte, promovarea de reviste şi de opere apărute peste graniţă etc. dovedesc nu numai că la Contimporanul se cunoaşte îndeaproape noua paradigmă a artei şi literaturii internaţionale, ci şi că ea se practică. Ideile din texte-program de peste graniţă se regăsesc în texte-manifest scrise de reprezentanţi autohtoni. Sculpturilor, compoziţiilor, desenelor şi altor proiecte artistice le corespund cele realizate de români. Modul de popularizare a noii direcţii este asumat şi de nativi, care organizează conferinţe şi expoziţii de înaltă ţinută, unele chiar transcontinentale. Însă, nu este vorba numai de o preluare şi adaptare a principiilor avangardei, ci şi de credinţa că se răspunde inovaţiei epocii, „spiritului vremii“, pe care „contimporanii“, ca şi comilitonii lor, îl traduc, îi caută expresia (stilul) şi îl oferă mulţimii ca pe ceva propriu şi pe înţelesul tuturor.        

Contimporanul promovează îndeosebi principiile constructivismului, futurismului şi abstracţionismului pentru că ele sunt expresiile cele mai potrivite „spiritului epocii“. Cele trei mişcări sunt reflecţii asupra implicaţiilor progresului tehnic, vorbind despre o nouă formă de „percepţie“ asupra lumii, una care dislocă geografic şi temporal, aşezând omul în raport cu „întreaga umanitate“, anulând „distanţele“ şi oferind un nou simţ „al totalităţii lumii“. Cum declama liderul italian al mişcării futuriste, F.T. Marinetti (1876-1944), acest „om nou“ nu mai simte nevoia „de a şti ceea ce făceau strămoşii, ci de a şti ceea ce fac contimporanii lor din celălalte ţări“ („Sensibilitatea futuristă….“, în Contimporanul, No. 44), geografia lui fiind una „spirituală“ şi nu fizică. Această relocare o indică şi Marcel Iancu, care afirmă că „[a]fară de problema sensibilităţii, constructivismul pătruns de metodele şi mijloacele moderne realizează astăzi ubiquitatea printr’o organizaţie spirituală internaţională“ (Contimporanul, No. 53-54).

Aşadar, datorită dezvoltării tehnicii, apare oportunitatea de transgresare a graniţelor, de creare a unei reţele culturale transnaţionale. Fără îndoială, o atare perspectivă vine cu posibilitatea de a invalida orice acuzaţie de „imitaţie“. În noua configuraţie globală, avangarda de la Contimporanul comunică în mod imediat, direct cu cea europeană, dezbărându-se de caracterul regional al culturii şi aşezându-se în centrul vieţii culturale continentale europene, într-un schimb bilateral de idei şi producţii artistic-literare. În acest context, artiştii şi scriitorii români contemporani se recunosc drept parteneri în promovarea şi producerea schimbării de paradigmă de pretutindeni. Utopia „internaţionalei intelectuale“ se hrăneşte dintr-o atare perspectivă, după cum vedem la directorul Contimporanului, Ion Vinea: „Există, astăzi la noi, un public impozant, pătruns de adevărul elementar al artei fără anecdotă, contopire esenţială a secolului care-şi fixează astfel un propriu stil. Şi mai există, mai presus de vrăjmăşiile impotente ale ceasului, o internaţională a publicaţiilor de avantgardă, din întreaga lume, creând deasupra graniţelor o atmosferă de emulaţie şi de îndemn reciproc, de schimb de directive şi de inspiraţii care va duce la descoperirea finală a căutatului stil al epocei şi al planetei unificate. O internaţională intelectuală a luat fiinţă, pe nesimţite, fără congrese, fără programe, fără fonduri de propagandă, şi din frământarea aceloraşi nevoi, sub imperiul aceleiaşi chemări şi-a împlântat, înainte, limpede, idealul. Artiştii români şi-au spus la timp şi printre cei dintâi, cuvântul. Niciodată, în istoria ţării, nu s’a mers, astfel, în pas, cu vremea. Ne găsim într’o zonă superioară, pe care o străbat, pe sprijinuri diafane, împărţindu-se în tăcere peste lume, concertele formidabile şi veştile aparatelor fără fir, — şi cuvintele purtătoare de idei.“ (Contimporanul, No. 50-51).

La temelia continentului, zdruncinat de război, sunt aşezate „spiritul de prietenie“ şi cărţile, care „se îmbrăţişează fără deosebire de patrie şi de sex […] [î]n dragostea aceasta reciprocă între noroade“, cum spune B. Fundoianu (Contimporanul, No. 1). Noul simţ al lumii, mai spune el, reorganizează raporturile între culturi şi, de unde „ţările erau închise ermetic ca nişte nuci şi istoria – cel puţin sufletească şi culturală – a fiecăreia, se desfăcea din propriul ei miez, izolată“, acum ele se deschid dialogului.

Cu toate că se profilează această comunicare deschisă, transcontinentală, mai rămâne, totuşi, un impediment de trecut: limba. Găsirea unei forme pure de redare presupune şi identificarea acelor tehnici lingvistice în care artistul/ literatul să-şi poată exprima în mod adecvat emoţia, ca pe ceva personal şi colectiv, deopotrivă. Din acest punct de vedere, făcând un bilanţ al reuşitelor culturii române, la început de drum, în 1923, Ion Vinea considera că limba română nu şi-a atins adevăratul potenţial, că „materialul verbal“ mai trebuie căutat şi că „nu ne-am descoperit încă un suflet“ (Contimporanul, No. 44). Evident, directorul revistei îşi schimbă opinia pe măsură ce grupul de la Contimporanul începe colaborarea cu avangardele de pe continent, producând şi pentru export. Astfel, „inspiratul de mâine, care să iasă din limitarea balkanică de până acum şi să se producă în planul unic al literaturii universale“ (ibid.), aşteptat de Ion Vinea, se dovedeşte a fi chiar grupul pe care-l adăposteşte şi este, de altfel, un plan pe care directorul revistei deja îl intuieşte: „[e] un nivel la care trebuie să ne ridicăm colectiv, şi care de-aceea constituie un punct de plecare pentru îndrăzneţii porniţi să exploreze şi să ne aducă, din haos, literatura românească.“ (ibid.).

Rămâne, totuşi, întrebarea „cum vom ajunge acolo oare când n’avem o cultură proprie capabilă să complecteze pe un om care n’ar şti decât româneşte?“, în condiţiile în care „nouă ne lipseşte“, observă directorul revistei, „[p]osibilitatea ca un rus, un german un francez, un spaniol […] de a se instrui numai în limba lui“ (ibid.).

La această chestiune, de limitare lingvistică, răspunde Panait Istrati, care întrebat fiind dacă crede că literatura română poate „înflori“ în limba românească sau dacă trebuie „după noua orientare europeană […] să adopte o limbă mondială“, răspunde: „Nu ştiu de ce «orientare europeană» e vorba. Să scrim în Esperanto? ori numai în franţuzeşte? englezeşte? Asta-i treaba veacurilor, şi pentru ca să ajungem acolo, ar trebui mai întâi să începem prin a dărâma graniţele. Literatura, – îndrăsnesc s’o afirm şi eu, internaţionalul, – tot fiind oglinda sufletului omenesc, nu încetează o clipă de-a fi şi oglinda sufletului unei naţiuni. Numai un înstrăinat ca mine, – care încearcă să scrie în franţuzeşte: inimos, sufletesc, săgetat, şi nu le-a găsit cuvânt corespunzător în bogata limbă a lui Voltaire, – numai eu aş putea să spun cât am suferit cu Eminescu de-a nu fi putut găsi cuvântul care să exprime adevărul. Totuşi, în afară de această chestiune de ordin cu totul artistic, îmi doresc din tot sufletul ca scriitorii viitorului să fie poligloţi şi universali, căci asta e fala vieţii. […] Da, scriitorii trebue să fie trâmbiţaşii naţiunilor în familia omenească universală. Până atunci, orice înflorire în sera naţională e condamnată la ofilire.“ (Contimporanul, No. 60).

Panait Istrati subliniază faptul că limba este, într-adevăr, un impediment, însă problema o reprezintă şi lipsa de „universalitate“ a operelor: „nu ştiu de ce se crede la noi că sântem înferiori literaturilor streine. Să mi se citeze o singură naţiune despre care să se spună că n’are scriitori de mâna întâi. Dacă avem vreo inferioritate, apoi aceasta e nenorocul nostru de-a scri româneşte. Atât. Încolo, aceeaş lume, aceiaşi artişti, aceeaş artă, dar cu avantajul unor limbi mai răspândite, mai bogate şi cu un sistem de reclamă care n’are nimic de-a face cu arta. Buruieni netrebnice sunt, bineînţeles, şi la noi, dar când apare pe piaţa noastră literară şi câte-o carte bună, ea moare din lipsă de universalitate.“ (ibid.).

La Contimporanul depăşirea acestui impediement apare sub forma exerciţiului de dizlocare a sintaxei. După cum observa Ovidiu Morar, prin destructurarea limbajului „de la nivel fonetic la cel semnatic […] [p]are că autorii în cauză au vrut să-i distrugă [limbii n.] cu orice preţ structura internă, de teamă să nu fie ancoraţi într-o limbă naţională“ („The Cosmopolitanism of the Romanian Avant-Garde“, 2013).

Un exemplu în acest sens este poemul „Popice“ scris de Jacques G. Costin:

„Chiart                  Hourdons

Foirart                   Merdons

Pétart                   Esgons […]

gus – gus – gus – gus – gus – pup – pe

Între timp în colţul de vest se consumau acestea:

K – A= KA

P – U= PU – APU – KAPU

Ţ – I= ŢI – UŢI – PUŢI – APUŢI – KAPUŢI

N – E – R=            NER

INER

ŢINER

UŢINER

PUŢINER

APUŢINER

KAPUŢINER… (Contimporanul, No. 52).

Un poem asemănător, găsim doi ani mai târziu, în „The Diver“, scris de poeta şi directoarea revistei de avangardă Ray (1926-1927), Sidney Hunt (1896–1940):

„v vv v vvv v v v vvv v v v vvv

LLLLL

Vvvvv lllllLLLLL L L L

LLLLLLL   mmmmm

ssSSSss

L  O  P  S  S  H  H  G  G  G  E  e  e  R  R

O          S

kkkkrrrrssss

gogigagugeghhhhhhh    H  H  H  H  H

lippiloppilappileppiloppilappe

lippiloppillappiluppiloppilappi

dip   dap   dip   dop

H  HH  HHH  HH  H h“ (Contimporanul, No. 72).

image description

Spargerea sintaxei limbii devine semn al dislocării barierelor lingvistice şi a cufundării identităţii naţionale într-o identitate mai largă, umană, internaţională. „Contimporanii“ intră, astfel, în jocul idealist al avangardelor, de creare a unui limbaj fără frontiere, a unui „limbaj universal“.

„Avangardismul românesc nu derivă neapărat din mişcările occidentale – deşi comunică pe atâtea paliere cu ele –, ci se revendică de la aceeaşi conformaţie interioară“, spunea Alex Goldiş, aplecându-se asupra investigaţiilor lui Ion Pop, care, deşi „renunţă la contextul social sau istoric“, identificase corect existenţa unei „perspective sincronice integrale“ a avangardelor româneşti („Avangarda românească într-un triptic definitiv“, 2011).

Această afirmaţie se potriveşte avangardei de la Contimporanul, care, după cum se vede, adoptă o perspectivă cosmopolită asupra culturii aducând împreună elemente ale culturii autohtone cu cele europene, arta şi literatura produsă aici fiind rezultatul unei reflecţii critice asupra tradiţiei locale şi asupra principiilor literar-artistice internaţionale. În acest demers de aşezare critică, la revistă este regândit „specificul naţional“, identitatea românească fiind ancorată în cea europeană. Reducerea la „esenţial“, promovarea artei „primitive“ şi a artei populare, au ca miză demonstrarea apartenenţei la geografia „spirituală“ a continentului, nu la un spaţiu circumscris naţional. Până şi arta abstractă, vrea să convingă Ion Vinea, nu este rezultatul adoptării sau adaptării unor principii vehiculate în străinătate, ci este un produs al „înclinaţiei“ poporului român.

Arta şi literatura promovate la revistă – de factură abstractă, constructivistă sau futuristă – nu „imită“ nici natura, nici nu urmează pur şi simplu preceptele vreunui model artistic-literar de aiurea, ci sunt expresia „spiritului vremii“. Acesta dictează stilul tuturor mişcărilor artistic-literare avangardiste de pe continentul european şi creează prilejul – prin progresul tehnicii – de comunicare transculturală, transcontinentală şi transnaţională. „Spiritul epocii“ schimbă percepţia, anulează „distanţele“, uniformizează şi creează un simţ al „totalităţii lumii“. În acest context, „contimporanii“ afirmă eliminarea caracterului de „import“ al produselor culturale româneşti, noul „spirit“, prin natura lui nivelatoare, eliminând noţiunile opozitorii: cultură periferică-cultură de centru; regionalism-centralism şi altele.

În această nouă configuraţie continentală, unde primează geografia „spirituală“ celei fizice, colaboratorii revistei asigură cititorii de comunicarea imediată şi de parteneriatul cu „prietenii“ de peste graniţă. După ei, pentru prima dată în istorie, cultura românească este expatriată, devine bun de export, este „universalizabilă“. În sprijinul acestei revendicări se aduc dovezi ale recunoaşterii contribuţiei grupului de la revistă la mişcarea artistic-literară internaţională – adică, proiecte arhitecturale, desene şi produse literare care apar în revistele de peste graniţă, meritele creatorilor de artă şi literatură nouă români fiind apreciate internaţional.

Pentru a familiariza publicul cu noile principii artistic-literare şi cu noile expresii ale veacului, Contimporanul strânge manifeste, scrisori, texte literare, cronici, de pe continent, care apar fie în limba originală, fie în traducere. Lor li se adaugă propriile producţii şi reflecţii teoretice, în semn de apartenenţă la mişcarea internaţională. De asemenea, publicul este încurajat să citească reviste de artă şi literatură modernă care apar în toate centrele de cultură importante, la Paris, Berlin, Roma, Londra, Anvers, Budapesta, Viena, Praga, Varşovia, Belgrad etc. Ilustraţii, desene, compoziţii, imagini ale sculpturilor şi ale proiectelor arhitecturale şi de design interior alcătuiesc un suport vizual divers, menit să informeze despre noul stil al epocii, la expresia căruia contribuie, cot la cot, artişti internaţionali şi autohtoni.

Ca semn al apartenenţei la „internaţionala intelectuală“ globală, grupul de la Contimporanul organizează expoziţii colective, serate şi conferinţe la care iau parte artişti internaţionali, reprezentanţi ai tuturor curentelor în vogă. De asemenea, grupul de la revistă anunţă deschiderea unei redacţii peste graniţă, cu scopul facilitării şi sporirii schimbului intercultural.

Comunicarea imediată cu mişcările de avangardă de pe continent, sensul bidirecţional al contribuţiilor native la aceasta, versatilitatea, multilingvismul, multiculturalismul, valori la care „contimporanii“ consimt şi pe care le promovează, probează caracterul cosmopolit, internaţional al mişcării literar-artistice avangardiste de la Contimporanul. Un singur inconvenient mai rămâne de depăşit: limba. Şi în acest caz, grupul de la revistă se aşază contra ideii de ancorare într-o identitate naţională, spargerea sintaxei limbii echivalând, utopic, cu o cufundare într-o identitate mai largă, internaţională.

Finalmente, scopul demersului avangardei de la Contimporanul este producerea de artă şi literatură „universale“, ancorarea identităţii româneşti în cea europeană şi depăşirea stării de pasivitate ancilară a culturii româneşti faţă de cea europeană. Este un proiect ambiţios, pe care „contimporanii“ îl înţeleg ca pe un proces în desfăşurare, nu drept un deziderat. Pentru „contimporani“, acest lucru pare posibil în măsura în care ei răspund în primul rând unei supra-instanţe, „spiritului epocii“, care dictează principiile după care creează toate mişcările de avangardă. Astfel, la Contimporanul, problema „importului“ şi acuzaţia de „imitaţie“ devin chestiuni ale trecutului. Cultura românească, în noua ordine mondială a artei – a „internaţionalei spirituale“ – devine parte a constelaţiei culturilor care alcătuiesc şi oglindesc, după propriile configuraţii şi nevoi, „spiritul vremii“. În acest context, cultura românească nu mai cunoaşte frontiere, ea fiind rezultatul unui dialog transcontinental.

(Fragment dintr-o carte în lucru)