MIRCEA MOŢ, FICŢIUNE ŞI CALIGRAFIE

Volumul cu care debutează în proză Răzvan Voncu, Stele pitice (Editura „Neuma“, 2022) este însoţit de un motto din Ion Neculce, motto care, mai mult decât s-ar părea, trimite la condiţia celor opt naraţiuni ale cărţii: „Ce cine va vrea să criadă, bine va fi, iar cine nu le va créde, iarăşi bine va fi; cine cum îi va fi voia, aşa va face.“. Acordându-i cu generozitate libertate cititorului, autorul este convins că între „a crede“ şi „a nu crede“, cel care câştigă este în ultimă instanţă scriitorul. Fiindcă a crede presupune impresia de realitate, iar a nu crede înseamnă a accepta caracterul ficţional al scrierilor. Îmi place să cred că Răzvan Voncu ar fi cum nu se poate de fericit dacă, nefiind crezut, naraţiunile sale ar trece drept minciuni exemplare, pline de rafinamentul care le conferă dorita autonomie. Cu atât mai mult, cu cât autorul se fixează vizibil sub semnul convenţiei literare, pe care o sugerează de altfel cu o detaşată ironie. Căutând un posibil titlu (element paratextual) pentru cartea sa, criticul de la „România literară“ nu intenţionează, vai, să dovedească o bună cunoaştere a literaturii, cum s-a spus de altfel, ci să-şi înscrie producţiile într-o serie de scrieri cărora titlul le conferă un dorit statut. Volumul s-ar fi putut intitula Suflete moarte (şi scriitorul nu ar fi greşit deloc), Amurgul zeilor, Preţioasele ridicole, chiar Animale bolnave (Nicolae Breban nu s-ar fi supărat), ba şi O lume nebună, nebună, nebună (literatura bate filmul, nu-i aşa?), după cum pentru nişte personaje „absente“ ca trăire autentică ar fi fost potrivit şi titlul Absenţii. Cartea se putea numi Fiziologii, şi aici prozatorul pune punctul pe i: „Am vrut să intitulez această culegere de povestiri, simplu şi răspicat, Fiziologii. Preţ de câteva minute, mi s-a părut că naraţiunile care o alcătuiesc ar avea ceva în comun cu acele iscusite compuneri prin care Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu sau Alecu Russo înţepau cu acul ironiei personalităţile cam umflate (şi uşor deplasate) ale precedentei tranziţii din istoria noastră. Însă personajele înaintaşilor paşoptişti erau tipuri decupate din actualitatea socială, în timp ce ale mele, mai modeste, sunt simple produse ale imaginaţiei: deosebire esenţială, pe care, dacă aş ignora-o, criticii literari m-ar trage de urechi“. După cum nu este exclusă nici intenţia autorului de a sugera prin titlul la care s-a oprit nişte posibile căi de lectură, fără a-l influenţa însă pe cititor.

Rămânând la ideea convenţiei literare, se cuvin menţionate numele personajelor, nume prin care, fără îndoială, Răzvan Voncu le caracterizează împrumutând mijloacele celor vechi, dar prin care scriitorul trădează în acelaşi timp atitudinea detaşată a unui autor dispus să rămână în teritoriul consacrat de literatura dintotdeauna. În Stele pitice bântuie un Bujor Paragină, o Nona Frăteanu, un critic Matei Ursu cu trimitere la martinescul patruped ce a ajuns azi şi prin oraşe) ori un universitar Nicolae Ciornei, „critic în vogă“ şi, mai ales, deloc întâmplător, un mare „vânător“. Iar dacă acceptăm că intenţia este cea din Istoria ieroglifică nu facem decât să întărim ideea.

Acestea fiind spuse, cea mai potrivită lectură pentru volumul lui Răzvan Voncu mi se pare cea orientată spre un joc programatic, nelipsit de ironie şi detaşare, cu un demers caricatural care nu vizează (doar) sancţionarea vieţii literare, după cum s-ar putea crede, ci contează în primul rând sub semnul gratuităţii şi al plăcerii autorului. Precum în literatura realistă, Răzvan Voncu surprinde personajele în momente existenţiale decisive, care, lipsite în fond de importanţă şi de consistenţă, sunt adecvate unor „stele pitice“. În Îngrozitoarea crimă din strada Oracolelor, scriitorul (în toate prozele lui Răzvan Voncu personajele sunt „scriitori“) Iuliu Petru-Nenescu se trezeşte într-o dimineaţă cu senzaţia că-i lipseşte ceva. Nu-i lipseşte fosta soţie, Steluţa, cea „plecată din căminul conjugal spre a-şi găsi adevărata fericire alături de o femeie“, nu-i lipseşte nici tatăl, fostul nomenclaturist („nu dinspre el venea senzaţia de lipsă acută“). Scriitorului Iuliu Petru-Nenescu îi lipseşte pagina de Facebook, ceea ce-i produce o adevărată „criză“ existenţială, fiindcă ea, pagina, este singura care îi dă certitudinea propriei existenţe: „Nu putea renunţa la unicul instrument prin intermediul căruia îşi întreţinea visul unei recunoaşteri literare şi publice la care se simţea îndreptăţit, în pofida eşecurilor repetate“. Pagina de Facebook pare să-l ţină în viaţă şi să-i întreţină iluzia vieţii asemenea unui aparat medical: „Fără cont de Facebook, fără like-uri, cu ajutorul algoritmilor scorniţi de Zuckerberg“, Iuliu Petru-Nenescu nu se poate simţi viu, cu atât mai puţin un învingător. Lipsa contului de Facebook declanşează reacţia unui individ care nu mai are nimic de pierdut: „Din furia care urca în el ca lava unui vulcan, îl smulse soneria de la intrare. Nu era nevoie să se uite pe vizor. Ca nişte lasere, ochii săi îl văzură prin uşă pe Mark Zuckerberg. Singur, fără bodyguarzii cu care umblă de regulă oamenii foarte bogaţi, însă nu încăpea nici o îndoială: în faţa uşii de la intrare zâmbea protocolar chipul de tocilar cumsecade al stăpânului Facebook. Se repezi, deschise larg uşa, cu o mişcare violentă şi, cu o forţă dublată de exasperare, ca un sicar, înfipse adânc futacul, cu care mai înainte îşi curăţa pipa, drept în inima mogulului mediatic. Precis, fără să-i tremure mâna, exact unde trebuia. Zuckerberg privi înmărmurit agresiunea, ca un spectator luat prin surprindere de desfăşurarea piesei, fără să priceapă nimic, apoi căzu fulgerat, în pragul uşii, horcăind şi zvârcolindu-se spasmodic. Nu pentru mult timp“. Cititorul are dreptul să creadă ori să nu creadă, dar o serie de semnificaţii demne de luat în seamă se insinuează în text. Odată rănit, dovedindu-se vulnerabil ca om (nu suntem încredinţaţi că ar fi murit), Zuckerberg apare pe pagina personală de Facebook a lui Nenescu, redându-i ratatului scriitor încrederea în propria persoană.

Evenimente lipsite de importanţă sunt redimensionate de inconsistentele personaje, producând nelinişti tratate adecvat de scriitor, ca în Cartela. O dimineaţă de iunie splendidă („Era soare şi era cald…“) înseamnă totuşi o zi proastă pentru Nona Frăteanu: „Pentru că fix în ziua aceea, noul director al Institutului pentru Promovarea Operelor Literare şi Artistice introdusese accesul în instituţie pe bază de cartelă, iar Nona, consilier la unul din departamente, deja întârziase“.

Răzvan Voncu este povestitorul prin excelenţă (un semn al vocaţiei de prozator), nelipsit de plăcerea caligrafiei care întăreşte ideea că naraţiunile sale preiau evenimentele fixându-le în universul aparte al scrisului. Povestită altfel, întâmplarea din Manuscrisul austriac ar conta ca relatarea, la ceas de tihnă, a unei farse. Dar Răzvan Voncu oferă în fond, după cum însuşi o mărturiseşte, simple (zice cu modestie autorul) produse ale imaginaţiei, care atribuie semnificaţii şi organizează autoritar tot ce pare să aparţină realităţii exterioare textului.

Scriitorul îşi subintitulează volumul Opt ficţiuni. De ce nu şapte? De ce nu ar fi putut fi nouă? Cum ispita interpretării îmi dă ghes, îmi vine în minte ceea ce scria Ştefan Borbély despre cifra opt. După o credinţă străveche, „perfecţiunea e asociată cifrei opt. Acolo începe «noaptea» pentru muritori şi un alt fel de «lumină» (siderală, supracerească, ideală, divină) pentru percepţia căreia avem nevoie de alte simţuri decât cele de care în mod obişnuit dispunem“. Rămânând la cele opt naraţiuni ale lui Răzvan Voncu, din perspectiva cifrei menţionate, ele se cuvin nu atât percepute cu alte simţuri, cum scrie criticul clujean, ci printr-o lectură adecvată care să le recunoască sincer condiţia de ficţiuni, de produse ale imaginaţiei, dincolo de un şapte amintind crearea realităţii.