140 de ani de la naşterea lui James Joyce

In Between Homes. Ulysses

Spectacol de teatru imersiv de tip promenadă

Producător: Asociaţia Create.Act.Enjoy; co-producători: Teatrul Naţional Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru şi Film/ UBB Cluj. Text colectiv de spectacol; scenariu, concept şi regie: Andreea Iacob; asistenţă de regie: Varga Hunor-József; asistenţă de regie (secund): Mihai Gligan; scenografie: Gábor Zsófia; compoziţie: József Iszlai; creaţie video: Ioana Ofelia, Octavian Şaramet; videomapping: Diana Drăgan-Chirilă; design grafic: Cristian Luchian; realizare mulaj: Tudor Lucanu; regie tehnică: Florin Suciu; consultanţă în migraţie: Viorela Telegdi-Csetri; documentare migraţie: Ioana Toloargã; coordonare PR şi voluntari: Raluca Bugnar, Teodora Minea; coordonare artistică: Diana Buluga; coordonare proiect: Diana Moga. Cu: Diana Buluga, Maialgesa Dat, Călin Deneş, Diana Drăgan-Chirilă, Sorana Eşanu, Raluca Lupan, Ana Maria Marin, Octavian Mic, Victor Muntean, Emøke Pál, Marcel Ionel Paranici, Ionela Pop, Ioana-Maria Repciuc, Clara Roman, Oana Rotaru, Salomeea Rusu, George Sfetcu; apariţii video: Andrei Bar, Dominic Big, Amalia Susana Bîrză Lupaş, Anuţa Lăpuşte, Lia-Lucia Retianu, Cornelia Mureşan. Loc de desfăşurare: Fabrica Clujana, Piaţa 1 Mai, Cluj-Napoca.

• Prima secvenţă din spectacolul In Between Homes. Ulysses. Foto: Ioana Ofelia.

Producţia este realizată în cadrul ULYSSES: European Odyssey (2022-2024), un proiect internaţional finanţat prin Creative Europe. Prin intermediul proiectului, cei 16 parteneri din 18 oraşe (Atena, Trieste, Vilnius, Budapesta, Marsilia, Paris, Berlin, Lugo, Copenhaga, Istanbul, Cluj-Napoca, Zurich, Groningen, Eleusis, Oulu, Lisabona, Dublin, Derry) revizitează cîte un capitol din romanul Ulise al lui James Joyce. Fiecărui oraş i-a fost atribuit cîte un capitol din roman, iar organizaţia care reprezintă oraşul este invitată să realizeze un eveniment public pornind de la respectivul capitol, prin revizitarea tematicii şi prin adaptarea acesteia la realităţile de acum, relevante pentru spaţiul cultural respectiv.

De asemenea, fiecare oraş realizează un simpozion dedicat capitolului şi tematicii prin care este revizitat şi trimite doi tineri artişti în rezidenţe de creaţie în două alte oraşe-partenere. Proiectul se va finaliza cu o carte care va rescrie Ulise-le lui Joyce. Fiecare capitol va fi rescris, din perspectiva temei actuale, de un scriitor identificat de partenerii din fiecare oraş în parte.

Capitolul care revine Clujului este capitolul 11, Sirenele, un capitol în care prioritare sînt tema celuilalt, a relaţiilor de familie, a pierderii persoanei iubite, a absenţei şi a prezenţei, a memoriei şi a muzicii. Este capitolul în care Bloom acceptă pentru prima dată ideea că relaţia lui de iubire se destramă şi că soţia lui, Molly, îl va înşela cu amantul ei la ora 16:00. Bloom intră să ia masa în restaurantul unui hotel. Personajele prezente în restaurant, precum şi numeroasele referinţe muzicale (dintre care unele se şi interpretează live, inclusiv la pianul care se află în restaurant), reflectă diferite exemple de relaţii care se află în criză. Sirenele sînt reprezentate atît de fragmentele muzicale prezente ca referinţe sau cîntate, cît şi de cele două barmaniţe şi de către prostituata cu care se intersectează la ieşirea din restaurant.

Spectacolul nostru propune, astfel, revizitarea capitolului din perspectiva migraţiei românilor în afara ţării şi, mai exact, a efectelor acesteia asupra familiilor. Promisiunea unei vieţi mai bune în Vest reprezintă cîntecul sirenelor, aşa cum studiile recente despre familiile transnaţionale subliniază faptul că motivul de ansamblu care reuneşte idealurile celor care părăsesc România se referă la nevoia unor condiţii mai bune de viaţă (ceea ce se manifestă în diferite feluri pentru diferite familii sau indivizi). Spectacolul nostru preia şi concretizează, din capitolul 11, Sirenele, al romanului, starea de criză, în funcţie de o Ithaca de astăzi, cu aşteptarea celor rămaşi acolo şi deruta celor care au părăsit-o, ajungând „între case“, fără să mai fie cu adevărat niciunde acasă.

Forma spectacolului. Spectacolul este unul imersiv de tip promenadă. Este un gen relativ nou de teatru, apărut la începutul anilor 2000, cu predilecţie în Marea Britanie. Spectatorul, numit mai degrabă participant, este invitat să intre în spectacol şi să aibă o relaţie mult mai directă cu acesta. Spre deosebire de un spectacol tradiţional de teatru, aici nu mai există separarea dintre scenă şi sală şi nici nu mai avem un spaţiu unic de desfăşurare a acţiunii scenice (de unde şi denumirea de teatru de tip promenadă). Practic, vorbim despre o serie de spaţii în care spectatorul intră ca într-o serie de instalaţii artistice a căror poveste capătă sens împreună, ca într-un soi de colaj teatral: fiecare dintre aceste spaţii are o tematică, o atmosferă, un decor propriu, o dramaturgie şi actori. Vor exista atît spaţii în care experienţa va avea o durată anume de timp, dar şi spaţii în care spectatorii vor putea rămîne cît timp doresc.

Toate studiile şi reacţiile spectatorilor converg spre aceeaşi observaţie: efectul acestui gen de spectacol de teatru este unul care oferă o stare amplificată de prezenţă. Iar acest fapt se datorează unei calităţi corporal-senzoriale mult mai puternice decît în cazul spectacolelor de teatru clasice, pentru că, dacă acestea din urmă se concentrează pe activarea a două dintre simţuri, văz şi auz, experienţele imersive încearcă să acţioneze asupra tuturor categoriilor de simţuri, simultan. Corelarea implicării corp-minte, în cazul unei asemenea experienţe, amplifică şi expandează percepţia şi, nu în ultimul rînd, deschide calea introspecţiei, ceea ce cred că este esenţial pentru dezvoltarea noastră ca oameni, cetăţeni şi ca fiinţe care facem parte din comunităţi mici şi mari.

Spectacolul nostru reprezintã o călătorie prin nouă spaţii: un spaţiu de instalare, şase spaţii performative, dedicate celor şase sub-teme pe care le-am selectat în urma documentării, o instalaţie de tip muzeu despre migraţie şi, la final, un spaţiu de concert, cu bar, unde spectatorii vor putea asista la un concert al Mihaelei Runceanu, mixat video live realizat de către Diana Drăgan-Chirilă.

Mihaela Runceanu este sirena spectacolului nostru. Atmosfera sonoră a spaţiilor din spectacol va fi construită plecînd de la înregistrări audio cu vocea ei, probabil cea mai iubită cîntăreaţă de muzică uşoară din România anilor ‘80. O prezenţă-absenţă care oglindeşte această temă, prezentă în toate scenele noastre. Care oglindeşte nevoia pentru o lume mai bună, a celor care o ascultau în anii ‘80, a celor care pleacă peste hotare, a tuturor care au nevoie de alinarea acestei promisiuni/utopii, a unei evadări spre o viaţă mai luminoasă, mai plină de tandreţe. O suspendare între frumuseţe şi pericol, cum a fost şi viaţa ei, curmată la doar 34 de ani, cu cîteva săptămîni înainte de revoluţia din 1989.

Documentarea. Sînt extrem de recunoscătoare pentru faptul că incursiunea în lumea lui Joyce m-a readus aproape de o prietenă din timpul studenţiei, Elena Păcurar, acum specialistă în opera scriitorului irlandez. Am pornit împreună călătoria în lumea lui Ulise şi m-a ghidat cu răbdare, energie, imaginaţie şi enorm de multă deschidere faţă de saltul (doar aparent) mare de la roman la spectacolul nostru. A fost un moment esenţial pentru procesul de lucru, iar calitatea Elenei de a sintetiza şi simplifica informaţii incriptate şi greoaie a fost o binecuvîntare.

Faptul că, pentru documentarea despre familii şi migraţie, Gabriel Bădescu, alt prieten vechi, m-a îndrumat spre Viorela Telegdi-Csetri, care a înfiinţat şi conduce Centrul pentru Studiul Familiilor Transnaţionale, a fost un alt moment esenţial. Practic, din discuţiile noastre şi din materialele pe care Viorela mi le-a trimis, schiţa scenariului s-a născut natural. Cercetările şi scrierile Viorelei, alături de cei cu care colaborează, sînt proaspete şi încearcă să documenteze fenomenul migraţiei dincolo de stereotipiile care au fost rostogolite de presa din România şi nu numai. Astfel, din numeroasele întîlniri de lucru cu Viorela, am selectat pentru spectacol acele poveşti care pot prezenta perspective nuanţate, mai puţin discutate decît altele, cum ar fi situaţia vîrstnicilor rămaşi în ţară, relaţiile transnaţionale dintre bunici şi nepoţi, felul în care copiii plecaţi se ataşează mai repede de ţara de primire decît părinţii sau felul în care părinţii plecaţi se străduiesc să îşi susţină activ rolul faţă de copiii rămaşi în ţară. De asemenea, am abordat perspective care să chestioneze stereotipiile cele mai răspîndite, cum ar fi cele legate de plecările din ţară ale mamelor, văzute imediat ca abandon al copilul rămas în România, spre deosebire de plecările taţilor, mult mai rar catalogate într-un registru atît de grav.

Nu în ultimul rînd, una dintre observaţiile cele mai puternice pe care Viorela o face în cartea ei (Romanian Transnational Families. Gender, Family Practices and Difference, publicată sub numele Viorela Ducu, la Editura Palgrave Macmillan în 2018), pe care insistă şi în celelalte studii ale ei, mi-a direcţionat fundamental traseul de construcţie al scenariului: chiar dacă familiile transnaţionale funcţionează pe alte tipare decît familiile care locuiesc în aceeaşi ţară, asta nu înseamnă că aceste familii sînt din start disfuncţionale. Dimpotrivă, pentru că se simt chestionate, la fel ca familiile gay sau cele mono-parentale, ele fac eforturi mai mari pentru a încerca să îşi dovedească devotamentul şi funcţionalitatea. Familiile transnaţionale identifică metode alternative de co-prezenţă, de păstrare a acelui nucleu de intimitate şi siguranţă, pe care le susţin cu o serie de practici cum ar fi comunicarea prin intermediul tehnologiilor, vizite mutuale şi lăsarea celor care nu se pot îngriji singuri în grija altora, membri ai familiei sau ai comunităţii.

Romanul lui Joyce se încheie cu cuvîntul Da, rostit de Molly. La capătul unei zile cît o viaţă, Molly îi spune lui Bloom din nou da. Nu avem certitudinea că relaţia lor va fi pentru totdeauna, dar ştim cu siguranţă că a mai primit o şansă, că privirile se îndreaptă spre ceea ce îi uneşte şi nu spre ceea ce îi desparte pe cei doi. Relaţia lor era, deci, în criză, nu era o relaţie îngropată. Aşa cum nici familiile transnaţionale nu sînt sortite, implicit, eşecului, doar pentru că membrii lor trăiesc în lumi diferite. Aşa cum nici familiile care conlocuiesc în aceeaşi ţară sau chiar în acelaşi oraş nu reprezintă, garantat, modelul absolut de funcţionalitate. Cel mai probabil, căutările, eforturile şi determinarea de a coexista ar putea fi mai degrabă direcţiile care decid între prezenţă şi absenţă, iar această dialectică prezenţă/absenţă, alături de toate nuanţele dintre ele, conectează toate sub-temele spectacolului nostru.

Procesul de lucru la scenă. Procesul de lucru pentru realizarea acestui spectacol a fost unul lung, cu multe schimbări de direcţie, dar cu cel puţin o certitudine: ni s-a părut mereu esenţial să rămînem aproape de interesul central atît al Asociaţiei noastre, cît şi al fiecăruia dintre noi: arta comunitară. Astfel, am căutat să investigăm teme şi sub-teme ale prezentului, pe de o parte, iar pe de altă parte, să creăm o echipă inclusivă, din care să facă parte şi studenţi şi non-actori, dar iubitori de teatru din comunitate, alături de profesionişti. Aceştia din urmă sînt atît colaboratori recurenţi ai Asociaţiei, cît şi colegi de breaslă cu care nu am mai lucrat direct pînă acum, din dorinţa noastră de a extinde atît căutările noastre, cît şi oportunităţile. Iar întîlnirile dintre profesionişti şi cei care acum încep să facă teatru sau cei care fac teatru din iubire (cum mai clar înseamnă a fi amator) au fost momente de vis. Repetiţiile şi filmările cu cei mai tineri membri ai distribuţiei, Andrei (12 ani) şi Dominic (7 ani) au fost cele mai dulci momente. Iar întîlnirea cu vîrstnicii de la Centrul de Zi Nr. 1 din Cluj-Napoca a fost un vis! Coordonat de Mihaela Marcovici, centrul este oază de normalitate: vîrstnicii care frecventează Centrul participă la cursuri şi cercuri de dans, pian, pictură, limbi străine şi multe altele, printre care şi teatru. Sînt veseli, dinamici, curioşi şi extrem, extrem de deschişi.

Ne-am străduit ca şi procesul de lucru în sine să fie unul colaborativ, în care fiecare dintre colegi să participe cu cît mai multe idei şi propuneri. Ne-am străduit să ascultăm/citim cît mai multe voci, atît ale celor (mulţi) care fac parte din familii transnaţionale, dar şi ale specialiştilor care investighează acest fenomen. Ne-am străduit să construim spectacolul aşa cum se dezvoltă organele unui embrion, abordînd în paralel cît mai multe perspective şi direcţii, de la cele de documentare, construcţie a scenariului, de producţie şi de lucru cu echipa lărgită.

Etapa cea mai dificilă, aceea de ridicare şi montare a decorurilor, a reprezentat, probabil, cea mai grea încercare. Este aproape imposibil să realizezi un asemenea spectacol, pe o suprafaţă de 1.500 mp, cu o mînă de oameni din echipă, alături de prieteni şi voluntari. Sprijinul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca a fost important, dar, chiar şi aşa, ne-am apropiat mult de imposibil, cu costuri personale pe care, probabil, le vom plăti în timp.

Structura spectacolului. Spectacolul prezintă şase spaţii performative, dedicate cîte unei teme, fiecare cu o durată de 15 minute. Primul spaţiu este unul în care doi vîrstnici, o ea şi un el, îi întîmpină pe spectatorii-participanţi, confundîndu-i cu membrii propriei familii, plecaţi în străinătate. Cei doi îi invită pe participanţi la masă, unde vor pregăti farfurii şi pahare, dar aceştia nu vor fi serviţi cu mîncare. Bătrîneii le vor vorbi participanţilor despre alte rude, cunoscuţi, vecini, pomenind poveşti sau situaţii din următoarele spaţii ale spectacolului. La finalul scenei, la ora 16:00, doi îngrijitori vor intra în acest spaţiu şi îi vor conduce pe cei doi bătrînei afară, spre saloane. Treptat, reiese că cei doi suferă de demenţă şi că se află într-un azil din România.

În al doilea spaţiu, ne aflăm în salonul unui spital, unde doi medici se pregătesc să intre în tura care va începe la ora 16:00. Sînt cuplu, ea este plecată din România, el este britanic şi sîntem într-un spital din UK. Băieţelul lor, de 6 ani, se află în vacanţă la bunica maternă, în România. Cei doi medici sînt agitaţi pentru că pînă la această oră bunica nu le-a răspuns la telefon şi, deci, nu au vorbit deloc în această zi. Într-un final, bunica le răspunde pe video-call. Este îmbrăcată elegant, în cadru apare şi băieţelul, dar şi o biserică. Reiese că bunica tocmai îl botezase ortodox pe băieţel. Insistase de mai mulţi ani şi, cum părinţii nu luau în serios propunerea ei, a trecut singură la fapte. La 16:00 conversaţia trebuie să se termine, pentru că medicii trebuie să înceapă lucrul, iar bunica, nepotul şi alaiul urmează să meargă la restaurant.

Al treilea spaţiu plasează participanţii într-un dormitor comun, în incinta unei ferme agricole din Germania, unde locuieşte şi lucrează o femeie-romă plecată la lucru din Pata Rît, groapa de gunoi a Clujului. Telefonul şi actele i-au fost luate de intermediar, şi toate colegele ei de lucru şi de dormitor sînt în aceeaşi situaţie. Doar şefa dormitorului are un telefon, pe care îl ţine ascuns. Femeia romă, care şi-a lăsat cei doi copii în grija bunicii, îi roagă pe participanţi să găsească telefonul, ca să poată vorbi cu copiii, de care nu mai ştie nimic de cînd a venit la fermă.

În cel de-al patrulea spaţiu ne aflăm pe o stradă din Occident, alături de mama care vorbeşte, pe un call-video, cu băieţelul ei, care se află în România, alături de tată şi bunici. Îşi fac planuri pentru vară, cînd urmează să meargă toţi trei la mare, pentru vizita pe care băieţelul urmează să i-o facă mamei şi, mai apoi, pentru viaţa mai bună pe care urmează să o aibă după ce ea va aduna destui bani şi se va întoarce definitiv în România. Conversaţia trebuie să se încheie la ora 16:00 cînd mama, care lucrează ca badantă, ajunge la al doilea ei loc de muncă, casa unde face curat.

Penultimul spaţiu este despre un cuplu gay, două fete din România, una plecată la studii doctorale în Vest, cealaltă rămasă încă în România. Aici, grupul de spectatori este împărţit în două: o parte vor intra în camera fetei din România, iar ceilalţi în camera fetei din Vest. Cele două sînt într-un call-video live şi vorbesc despre perspectiva de a se stabili amîndouă în Vest, unde relaţia lor va fi acceptată şi unde şi-ar putea trăi viaţa ca un cuplu. Fata din România ezită să plece, aflăm că bunica ei a murit cu două zile în urmă. La finalul scenei, ea va părăsi spaţiul pentru a se asigura că priveghiul se desfăşoară în condiţii bune. Cînd revine, îi dă iubitei ei vestea că a rezolvat şi că i se va alătura curînd.

Ultimul spaţiu performativ este dedicat priveghiului bunicii. Într-un cadru sobru, cu sicriu şi lumînări, prietenii fetei din România discută despre ce va urma: bunica va fi incinerată, pentru ca înmormîntarea să poată fi amînată pînă în momentul în care membri plecaţi din ţară ai familiei se vor putea întoarce. Fata din România, din scena anterioară, va intra aici şi îl va anunţa pe cel cu care urma să se căsătorească de faptul că nunta nu va mai avea loc, iar ea va pleca la iubita ei. Căsătoria era organizată pentru a o mulţumi pe bunică, din iubire faţă de ea şi aşteptările ei.

Participanţii sînt apoi invitaţi spre un spaţiu în care se pot mişca în voie şi în care pot explora o instalaţie expoziţională cu obiecte şi poveşti personale despre migraţiune şi una despre istoria migraţiei românilor spre Vest. În capătul sălii, o scenă optzecistă devine spaţiul unui concert video mixat în timp real, o combinaţie între cel mai lung recital filmat al Mihaelei Runceanu şi imagini cu publicul, preluate în timp real prin intermediul camerelor web. Din acest moment, participanţii se pot bucura de un bar şi pot ieşi şi reintra în spaţiu de cîte ori doresc.

Supravieţuiri. Am ales să vorbim în spectacol despre familii care reuşesc să îşi găsească drumul şi să păstreze legăturile, sau măcar să însiste să le caute. Vorbim despre familii care sînt încercate, dar nu neapărat ratate, doar pentru că trăiesc în lumi diferite. Şi aici este vorba despre supravieţuire, pentru că este extrem de dificil ca o companie independentă de teatru să facă proiecte ample.

Nimic din ce facem aici nu ar fi fost posibil fără sprijinul discret şi ferm al unor sponsori care ne-au fost alături ca o prezenţă angelică. Parteneriatele pe care le avem pentru acest proiect cu două instituţii de stat a fost esenţial. Teatrul Naţional din Cluj-Napoca şi Universitatea Babeş-Bolyai, prin Facultatea de Teatru şi Film, s-au alăturat efortului nostru de a înainta în dezvoltarea acestui spectacol, iar colaborarea noastră devine, astfel, un demers practic de cercetare teatrală, de practice as research.

De asemenea, este îmbucurător faptul că am primit acordul Consiliului Judeţean Cluj ca acest spectacol să se desfăşoare într-una din ultimele hale în care a funcţionat, pînă anul trecut, istorica fabrică de pantofi Clujana. Pentru mine, intrarea în acest spaţiu are o încărcătură foarte puternică: şi bunica, şi bunicul meu, la fel şi mama şi sora ei, cu toţii au lucrat acolo, mai mult sau mai puţin. Aşa cum acolo au lucrat mii de clujeni şi de oameni veniţi din diferite părţi ale ţării. De altminteri, bunica mea a venit la Cluj, dintr-un sat mic din secuime, tocmai pentru că ştia că se poate angaja la Clujana. A lucrat acolo pînă la pensionare. A păstrat (şi acum păstrez şi eu) ecusonul ei de muncitoare. Cumva, Clujana a fost a tuturor clujenilor. Cumva, cultura locală şi spaţiile dedicate producţiei culturale clujene ar trebui să aparţină, la fel, tuturor clujenilor, celor care locuiesc aici şi celor care sînt în tranzit. Este îmbucurător faptul că CJ a înţeles şi a susţinut importanţa unui proiect cultural european pentru oraşul nostru.

Supravieţuire este, în fond, şi doar a exista ca instituţie independentă de cultură, nu doar în Cluj, ci peste tot în România. Şi zău că nu e bine. Într-un oraş care a avut Fabrica de Pensule, acel mamut de bune practici şi de oameni grozavi, care a murit fără înmormîntare, momentan au rămas extrem de puţini independenţi. Este extrem, dar extrem de grav că finanţatorii, atît cei publici, cît şi cei privaţi, contorizează efectele produselor şi evenimentelor culturale strict pe criterii economice, dintr-o perspectivă antreprenorială, de număr (cît mai mare) de beneficiari şi de profit (financiar). În cultură, la fel ca în educaţie, medicină, spiritualitate şi multe altele, cîştigul se măsoară cu alte instrumente, mai mult sau mai puţin matematice. Dacă decidenţii şi structurile de finanţare nu conştientizează cît de esenţială este producţia locală de artă, dezvoltarea artiştilor locali, vom pierde tot ce construiesc şcolile şi structurile locale, tot ce se poate naşte de aici pentru aici, tot ce înseamnă poezia acestui oraş şi a oamenilor ei, de altminteri tot mai călcată de bocancii başilor.

Dacă concursul pentru finanţări pentru proiectele culturale din Cluj nu trece foarte curînd pe o metodologie de evaluare solidă, cu evaluatori specialişti (cum ar putea funcţiona pe baza Legii 51), s-ar putea ca independenţii din Cluj pur şi simplu să nu mai supravieţuiască mult. Nu mai vorbim despre cît de necesar ar fi să existe fonduri separate pe diverse direcţii, de la situaţii de urgenţă, pînă la asigurarea măcar a unei părţi din cofinanţarea cu care trebuie acoperită participarea la proiecte mari, precum cele europene. Pentru ca un oraş să aibă cu adevărat stele, e nevoie de un cer. Or, cerul de deasupra noastră este tot mai jos, pentru că e extrem de greu, către imposibil, să produci proiecte valabile, fără să ai ocazii, cît mai multe ocazii, să îţi creezi experienţă, să devii, ca să poţi da mai departe, la rîndul tău. Şi ca să nu pleci din ţară.