DAN GULEA, LA MARE CU RADU PETRESCU

Home > Arhivă  > 2023  > Anul XXXIV, 2023, nr. 8 (399) > DAN GULEA, LA MARE CU RADU PETRESCU

„Revăd marea după 22 de ani“, nota în jurnal Radu Petrescu, în iulie 1961, la Costineşti – locul său predilect de vacanţe pe litoral, de unde putea face unele excursii la Constanţa sau Mangalia: capitolul VIII din Părul Berenicei (1981), jurnalul scrierii romanului Matei Iliescu, conţine o trimitere la mare, după cum Dora şi Matei, personajele cuplului din roman, evocă, pentru prima dată după multă vreme în proza românească, Balcicul – sub forma nedesluşită a unor prime amintiri din copilărie, a primelor vacanţe estivale, în capitolul VIII al romanului.

Marea înseamnă şi afirmarea scriitorului Radu Petrescu; debutează (pentru a ignora vesurile pe care le publicase în Naţiunea lui G. Călinescu înainte de 1947, după cum afirmă în mai multe rânduri în însemnările sale) în iulie 1966, cu amintitul capitolul VIII din Matei Iliescu, publicat în revista Ramuri, nr. din iulie 1966, o revistă pe care a citit-o mai întâi la mare: „La ora 2, revenind de la restaurant, găsesc la chioşc, acum venit, ultimul număr din Ramuri şi în el capitolul al VIII-lea din Matei Iliescu, «Sărutul». Ilarie Hinoveanu semnează cu iniţiale o prezentare scurtă şi inofensivă în care prin stil şi frază mă aşază între Mateiu Caragiale şi H[ortensia] P[apadat-] Bengescu, iar textul meu (…) este foarte lizibil – şi asta este surpriza cea mare“ (v. Prizonier al provizoratului. Jurnal 1957-1970, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 236-237).

• Radu Petrescu

Debutul este posibil datorită lui Miron Radu Paraschivescu, poate cel mai cunoscut scouter din literatura română; relaţia cu Radu Petrescu începe pornind de la expoziţia lui Paul Gherasim, din 1965, căreia prozatorul îi face un text pentru catalog, remarcat de MRP în rubrica sa „Civilizaţia ochiului“ din Luceafărul (an VIII, nr. 29, 4 decembrie 1965, p. 8): „Asemenea prezentări se întâlnesc destul de rar, iar înţelegerea dovedită de data asta mi se pare cu totul excepţională“. Radu Petrescu îi scrie lui MRP un cuvânt de mulţumire în februarie 1966, trimiţându-i şi câteva pagini literare, iar MRP îi răspunde în aprilie 1966, insistând pe calităţile de prozator pe care le-a decelat în simpla prefaţă a catalogului, prezentându-i Povestea vorbii, cunoscutul supliment al Ramurilor girat de autorul Cânticelor ţigăneşti, şi posibilitatea de a publica aici (v. Apostrof, an XI, nr. 4, 2000, p. 21, scrisoarea 1 şi răspunsul lui MRP, în scrisoarea I, reluate ulterior în volumul Corespondenţă. Sinuciderea din Grădina Botanică, ediţie de Marta Petreu şi Ana Cornea, Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000, p. 39-40). Text mult prea amplu pentru cele 4-5 pagini ale Poveştii vorbii, „Sărutul“ sau capitolul VIII din Matei Iliescu apare, aşadar, în cuprinsul Ramurilor, în vara lui 1966, alături de o fotografie Radu Petrescu, ce conţine povestea estivală a scriitorului, explorator al litoralului alături de copiii săi şi de Adela, mama lor, pictoriţa supranumită în jurnal „Maestrul“: „Îi dau [lui MRP] […] o fotografie cu Ruxandra şi Iorguţu, în curtea muzeului arheologic din Constanţa (din care să reţină doar bustul meu)“. Pentru romanul Matei Iliescu, marea, Balcicul, înseamnă şi o lectură a romanului (prozei) românesc/-eşti de tip estival – să denumim astfel ansamblul pe care îl formează, în anumite limite, Patul lui Procust, explorările la Cavarna ale lui Anton Holban din Ioana – şi întreaga literatură la care au contribuit Emanoil Bucuţa, Cella Serghi, Geo Bogza ş.a. (v. şi capitolul Pitorescul frontierei de sud, în Romaniţa Constantinescu, Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei, 2009). „Banda“ lui Fred face excursii la Movilă (vechiul nume al Eforiei), locul unde se naşte prima înfruntare între Fred Vasilescu şi G.D. Ladima, în legătură cu faimoasa şi trista doamnă T. Dora şi Matei pleacă la Balcic, unde vor fi „o întreagă bandă“ cu care îşi petrec timpul, deşi Dora, cea care organizează vacanţa, ştie că „nici mie nu-mi convine pentru că printre prietenele mele pe care le vei întâlni sunt două foarte frumoase, faţă de care, pentru tine, voi fi dezavantajată“. La Balcic, Matei o întâlneşte pe Magda, din „bandă“, prilej al rupturii de Dora. Ceilalţi din „bandă“ simt ceva, de aceea se schiţează unele drumuri sau ieşiri – una la Mangalia („De ce, mamă dragă, ca să vizitezi muzeul?“, atacă „bărbatul care o neglija pe prietena Dorei“) – iar alta la Movilă, aceasta din urmă o încercare a cuplului Dora-Matei de a se păstra, separându-se de „bandă“ printr-o excursie. Dar totul fusese hotărât: „Balcic. Aici va avea loc ruptura“, notează Radu Petrescu în Părul Berenicei (capitolul XXI, p. 219), în vacanţa de la Costineşti 1962.

Este evident cadrul pictural al Balcicului în care se desfăşoară desfacerea lui Matei de Dora, mai întâi evocat pe baza amintirilor din copilărie într-o discuţie dintre Matei şi Dora, cu cafeneaua lui Avgherinidis, cu dulceaţă de smochine, plimbările cu barca cu Ali (deopotrivă personaj din Ioana de Anton Holban, barcagiu alături de Cadâr), vila Storck, „terasa cu trandafiri“ sau zgomotul morilor („băteau ca nişte ciocănitori toată ziua“) – ultimele două sintagme, filigranare a castelului reginei Maria, desfăşurat în trepte spre ţărm, în mai multe mici edificii, de la construcţii religioase de diferite confesiuni şi credinţe, la mici mori de apă. Ulterior, la momentul separării dintre Dora şi Matei – un Balcic colinar, mai degrabă nocturn, frust şi sălbatic, devorator (capitolul XXVII din Matei Iliescu).

Matei Iliescu apare la începutul lui 1970 cu o prezentare semnată MRP pe coperta a IV-a, unde Radu Petrescu este „un prozator al fluenţelor“, care scrie cu „o nobleţe a stilului“, „o fineţe care face ca proza lui să semene uneori cu o simfonie“, „construcţie de fluenţe“.

• M.R.P.

Un altfel de mare apare în poezia şi literatura lui Miron Radu Paraschivescu; el este autorul poeziei Mangalie (databilă 1963, în volumul BPT din acelaşi an, Declaraţie patetică…), unde nostalgia seminţiei care semăna spaimă este principalul punct de observaţie: „Culcat popor, sleită cavalcadă/ În gesturi fluturate ca barişuri/ Ce glas te-adună, ce ochi să te vadă/ Sub moi, de lut, turtite coperişuri?“ Ideea este amplificată într-un reportaj, unde personajul principal este „un bătrân turc de pe strada principală“, simbol al decăderii şi al măreţiei totodată, din a cărui figură „numai osul proeminent care, pornind de la ureche, îi trasa umărul obrazului, «osul feţii spân», cum îi zice Ion Barbu, era viu şi tare, cu o rezistenţă crâncenă, a tot ce e mineral în noi, învierşunat [!] împotriva timpului şi a decrepitudinii. Şi numai el, acel os proeminent şi îndărătnic, ca un promontoriu al figurii, vorbea de obârşia turanică a rasei, ca aluzia unei pietre tumulare în care numai cîteva unghiuri netocite dau cifrul istoric printre întîmplări şi vremuri“. Viziunea a avut un ecou special în sufletul lui Radu Petrescu, descriindu-se „ca unul care mi-am făcut acolo [la Mangalia], începând de la vârsta de şapte ani, primii trei ani de iniţiere în gloria mării şi a nisipului“ (v. Corespondenţă. Sinuciderea…, ed. cit., p. 58-60) – şi pe care le vede mai ales prin „pietrele Silviei Radu şi sorii Sultanei Maitec“, aceasta din urmă caracterizată de MRP: „în fondurile pe care-şi proiectează astrul, e adunată şi dispusă culoarea, subtilă şi nuanţată, inertă şi vie, ca un nisip, ca pietrele, ca pământul însuşi ce suportă întreaga reverberaţie a tiranului celest care-i dă viaţă. Iar soarele (sau luna) ei domneşte în toată strălucirea aurului dispus ca un joc de oglinzi, mereu acelaşi şi mereu altul, după unghiul de unde-l priveşti“.

Într-o scrisoare din 5 ianuarie 1969, autorul Jurnalului unui cobai se confesează: „Personal, nu-mi pot înăbuşi, nici nu-ţi pot ascunde mulţumirea că, aşa cum, acum 28 de ani, dintr-o filă de caiet dictando am descifrat talentul lui Marin Preda [Preda a debutat la pagina ţinută de MRP, „Popasuri“, din Timpul, an VI, nr. 1771 şi nr. 1772, 15 şi 16 aprilie 1942, p. 2, cu schiţa Pârlitu’] – acum doi sau trei ani, dintr-un catalog de expoziţie vizitată întâmplător, l-am descoperit pe al Dtale. Sunt satisfacţii modeste, meschine poate, egoiste sigur –, dar nu mi le pot interzice. Mă tem că sunt şi singurele. Într-o lume a imposturii, a fraudei intelectuale şi a unui «pseudo» generalizat, a-ţi păstra intacte facultăţile de recepţie şi distingere a valorii devine aproape un prilej de mândrie justificată, dacă nu şi de bucurie.“ (Corespondenţă. Sinuciderea…, ed. cit., p. 66-67.)

„Suntem oglinzi şi totul, în jurul nostru, este oglindă; judecători, şi tot ce ne înconjoară ne judecă, norul din fereastră, borcanul cu pastă de lipit de pe masă. Cine va îndrăzni să fie poetul acestui geros abis al demenţei?“, se întreba Radu Petrescu în Părul Berenicei, într-o notaţie datată 24 februarie 1964, cu doi ani înainte de a-l cunoaşte pe Miron Radu Paraschivescu.