Ioana Bot

Am norocul unei grădini îndărătul casei unde se află apartamentul nostru – şi e plină de amintiri (copaci puşi de părinţii şi bunicii mei, via salvată din gospodăria demolată a unui prieten al tatii, hortensiile aduse de la casa bunicilor de mama, trandafiri sădiţi de mine, clematisul fragil, adus în pandemie de un prieten, şi care creşte în pofida sălbăticiei din jur, cam ca prietenia noastră…). E un bun refugiu – inclusiv în vacanţe. În tinereţea mea, pe când nimeni din familia mea nu avea dreptul la paşaport, glumeam spunând că ne petrecem vacanţele „în RFG“, ceea ce însemna… refugiaţi în fundul grădinii. Acum avem paşapoarte, fireşte (cei care am mai rămas, dintre glumeţii de-atunci), dar tot grădina e cel mai bun refugiu. Atât de bun încât nu ne-am dorit niciodată o locuinţă de vară, nici la munte, nici la ţară – ne-am dorit, totdeauna, să avem timp de refugiu în propria noastră grădină. Pe care o locuim alături de arici, de pisici sălbatice, de veveriţe (uneori), de mierle şi de gaiţe, de ciocănitori pisăloage şi de ciori deştepte. Aici am întâlnit odată o nevăstuică, frumoasă ca o …nevastă tinerea (cum altfel?), care fugea ducând un ou de găină în botul ei alburiu, delicat deschis.

Aşadar, am posibilitatea de a trece la „atmosfera rustică“ într-o clipită, doar să am vreme. La laptop renunţ uşor, dacă pot: a fi „în vacanţă“ înseamnă, într-adevăr, a mă ţine departe de el, pentru că el mă leagă de tot ce nu e vacanţă, ci munci şi nevoinţi. Deşi am o relaţie veche (din 1992!) şi foarte amicală cu computerele care mi-au trecut prin viaţă, m-am format, totuşi, citind cărţi pe hârtie, luând notiţe pe pagini salvate din caiete şi depozitându-le pe toate, într-o ordine de mine ştiută, în roase plicuri. Această ordine se reflectă şi în gândurile mele, când le conduc spre lecţii şi cărţi. Dacă scriu mai greu în alt loc decât „biroul propriu“ (deşi, de-a lungul vieţii, am avut norocul de a păstra, în câteva case prin care am trecut şi unde am revenit, „locul meu de scris“), în schimb gândesc şi construiesc idei oriunde am parte de linişte, de cărţi şi hârtii, şi unde mă aflu înconjurată de cei dragi mie. Poate mai mult decât ordinea camerei mele, am nevoie de apropierea celor pe care îi iubesc pentru a citi şi a scrie. Şi pentru a mă simţi în vacanţă.

Ceea ce nu înseamnă că nu îmi place să călătoresc, să ajung în locuri de care mi-e dor sau pe care nu le-am mai văzut niciodată. Îmi plac oraşele pustiite, în extra-sezon turistic: Roma afundată-n Ferragosto, pustie, topită în vipia de august şi cu fântânile şopotind discret… Oradea colorată şi restaurată, mirosind ucigaş a crini pe malul Crişului, cu terase-n soare şi cu bănci pe care să te aşezi nesfârşit, cu o carte… Lucerna colecţiilor private de artă, de a căror opulenţă ne-am odihnit, apoi, lângă lac, pândind piaţa parfumată a brazilor de Crăciun… Bucureştiul gol, vara, cu parcuri desuete, descoperit în legănarea traseului circular al unui tramvai umil: să te dai jos, să guşti plăcinta de cartier, să urci la loc, să cobori pentru vizite snoabe la mall-urile aşijderea, să vezi arheologie industrială şi curţi uitate ale satelor de la-nceputuri… Un sat din România profundă, unde telefonia mobilă bate rău, dar tufele de mure se rup de rod, iar reperul oricărei rătăciri prin luncă e cuibul berzei… Asemenea locuri (şi multe altele încă) fac parte din mitologia vacanţelor – a celor în care pot să mă-ntorc şi acum. Lor li se alătură altele, unde revin doar în vis, pentru că oamenii care le sfinţeau nu mai sunt.

În oricare din aceste locuri pot să lucrez, să scriu – şi adesea o fac, fiindcă numai în (ceea ce „angajatorul“ meu numeşte) concediu am timp să o fac. Frecvent, vacanţele îmi sunt scandate de termenele de predare a unor articole sau de încheierea armonioasă a unor proiecte la care am scris prea intermitent peste an. Şi atunci, deschid plicurile roase, deschid computerul şi scriu. Sau gândesc cu ochii-n carte (în ecran) la toate cărţile ce-ar fi putut să fie şi, cine ştie?, niciodată nu vor fi. De obicei, la capătul celălalt al mesei lucrează, cam ca mine, soţul meu. În jurul nostru dansează, în legea lor, aricii grădinii de acasă, păsările Deltei din Văcăreşti, albine harnice şi viespi năuce, şobolani ageri, ecologizând malurile Arve-ului care ne trece pe sub balcon… şi, dacă am noroc, muzicii pe care o ascultăm îi răspund mierlele.