În tabără la Vaser

(în amintirea lui Radu Săplăcan, azi 2 aprilie 2003^[1])

Suntem în drum spre Vaser.

Un trenuleţ de jucărie ne duce pe toţi într-un loc

în care va începe curînd un război, unul de o sută de ani,

urmat de o pace veşnică.

Jeneralul ne aşteaptă pe front.

El e un sceptru cioplit din lemn de brad noduros,

pe care va trebui să ne scriem numele, fiecare pe al lui, citeţ,

urmat de o semnătură indescifrabilă.

Apare mai întîi paznicul, cu gura într-o parte, spre urechea stîngă,

apoi nevasta lui, cu gura într-o parte, spre urechea stîngă,

apoi, cîinele lor, cu gura într-o parte, spre urechea stîngă:

– „Aşa e aici,

din cauza curentului dintre munţi!“, ne linişteşte Jeneralul.

Alte trenuleţe au descărcat acolo alţi războinici

deja osteniţi, tolăniţi pe iarbă ca şobolanii ucişi de-o pisică sălbatică.

Un soldat este la carceră,

este din oră în oră verificat şi i se fac alte răni cu Jeneralul

aplicat pe spinare de un gîde generos, care, cu glas de privighetoare,

ne cheamă la masă. Geza a tăiat doi porci şi-şi scarpină şoriciul

cu miros de mujdei, iar mirosul

ajunge în nările celui pedepsit timp de douăzeci şi patru de ore,

după care va trebui să iasă afară în chip de poem,

suplu, căruia va trebui să-i dea un nume,

însă pînă atunci, fiecare va trebui să se aşeze în tranşeea lui

şi să privească prin ţeava pixului pînă în mijlocul cerului

pînă cînd soarele ouă luna într-un cuibar mare cît noaptea,

în timp ce din carceră se aude: „Eu sunt Guleratul,

eu sunt poemul născut nu făcut, vreau încă un deţ de palincă

şi două femei care să-mi bocească naşterea!“ Dar nimeni

nu-l aude. Jeneralul doarme rezemat de gardul grădinii

în care rîmele îşi scot ochii unele altora

iar cîrtiţele ghicesc viitorul fiecărui războinic tolănit

pe cadavrele duşmanilor sosiţi nepregătiţi la război.

Lagărul este deschis în vila lui Ceauşescu, mai în creierii pădurii,

de unde soseşte Oarba, ca un şarpe plin de solzi,

să le facă prizonierilor transfuzia de venin,

în timp ce Jeneralul e plin de semnături ca tunica unui general rus

de medalii după bătălia Stalingradului.

Hai să dăm mînă cu mînă în tabăra din care

nu pleacă nimeni întreg: fiecare trebuie să lase aici

o mână, un picior, un ochi, o ureche, ceva

la care ţine foarte mult.

Pe cer se vede poemul înălţat pînă acolo unde

nici un glonţ nu ajunge, iar Jeneralul, mulţumit, stă rezemat în sine

şi semnează ultimul, după ce toţi părăsesc tabăra,

cu un gest de ultim apostol,

„RS, general de brigadă, viu la datorie,

în fruntea unui pluton de poeţi mahMURI.“

^[1]     Acest poem l-am scris la un an de la moartea lui Radu Săplăcan (n. 1 aprilie 1954 – m. 2 aprilie 2002). Cu doi ani înainte de a muri Radu, am participat într-o tabără de creaţie pe Valea Vaserului. Radu era coordonatorul. Au participat atunci mulţi poeţi, printre care şi Ion Mureşan. Eu am ajuns a doua zi, cînd Muri, după ce a fost închis într-o cameră a cabanei în care eram cazaţi pentru a scrie o poezie, a plecat, speriat că pedeapsa i s-ar putea repeta. Atunci a scris poemul Guleratul. Noi, ceilalţi, am urmat programul rigid impus de Radu: disciplina era impusă de Jeneralul, pe care Radu îl ţinea tot timpul în preajmă, acesta fiind un ciomag făcut din tulpina unui brad, cioplit, pe care a trebuit toţi să semneze şi să fim de acord cu regulile impuse de Radu. Nu era o tabără de tip creative writing, cum e la modă acum, ci una de scriere şi lectură imediată, cu o severă atentă supraveghere a severului critic, căruia, dacă nu-i plăcea ce-ai scris, îi ieşeai din atenţie. Povestea acelor zile de vară s-a strecurat oarecum în acest poem, găsit acum printre hîrtiile mele.