OANA GOIA, PRIMA ORGANIZATOARE DE RECITALURI POETICE ŞI NEUITAREA

Întotdeauna arta scrisului s-a împletit cu execuţia sa interioară sau exterioară. A fost doar un pas mic până ce scriitura a avut nevoie de o manifestare publică, pe care a împrumutat-o, ca formă, din teatru. Fiind o artă a execuţiei, cum de mult a definit acest lucru estetica, în lectura publică, execuţia interioară se transformă într-una exterioară, autorul devenind astfel (nu întotdeauna!) interpretul ideal, iar cititorul, un spectator care percepe reprezentarea sonoră şi vizuală a unei opere. Scriitorii au simţit nevoia de a ieşi în văzul lumii, pe o scenă a lor, de unde să fie auziţi şi cunoscuţi. Aşa cum o piesă de teatru e pusă în scenă, de ce să nu aduci în faţa publicului însuşi scriitorul şi creaţia lui?

E în firea umană să spui, să scrii, să (te) cauţi, să vrei să primeşti răspunsuri, să înţelegi, să te (re)interpretezi. Iar atunci când eşti hărăzit cu meşteşugul cuvântului, te ridici din rândul publicului şi „te faci“ scriitor. Iar cu cât talantul e mai greu, cauţi confirmarea şi, de ce nu, neuitarea. Iată cum scrisul a ajuns şi el pe scenă o înfăptuire publică, împrumutând din forma de manifestare a teatrului.

Dacă, din întâmplare, afli că începuturile acestei forme de manifestare publică poartă numele unei actriţe, Lucia Calomeri-Armăşescu, ca scriitor treci mai departe. Şi ce dacă o actriţă a fost cea care a „inventat“ la noi recitalurile de poezie? Chiar aşa! De ce să fii interesat de ceea ce nu-ţi foloseşte, nu-ţi umflă egoul şi nici nu-ţi subliniază numele? Azi nu te ajută nici dacă eşti scriitor de casă, de grupare, pentru că uitarea ne îngroapă pe toţi. Oare la fel!?

Nu sunt scriitoare cu patalama, sunt doar un căutător de sens. Aşa am ajuns la acest nume al începuturilor manifestărilor publice scriitoriceşti: Lucia Calomeri-Armăşescu. N-am auzit de ea până când pe pagina sa de facebook Al. Cistelecan întreba în perioada pandemiei: „Ştiu oare poeţii români, care o ţin în recitaluri neîntrerupte şi-n lecturi publice de acasă, că prima organizatoare de recitaluri publice şi lecturi «artistice» a fost Lucia Calomeri-Armăşescu?“ Şi în cor s-a răspuns: Nu! Aşa am început căutarea şcolărească, întâi a numelui şi apoi a sensului.

A doua menţiune despre Lucia Calomeri am găsit-o pe pagina Teatrului Ţăndărică: „Din 1909 începe să organizeze şi să regizeze o serie de recitaluri de poezie şi de reprezentaţii teatrale cu elevi şi studenţi“.

A treia menţiune o regăsim pe https://www.qdidactic.com/, Începuturile teatrului românesc: „În 1920 […] o trupă a Ligii culturale, condusă de soţii Lucia Calomeri şi Ion Armăşescu, primeşte dreptul de a da reprezentaţii în Ardeal, Bucovina, Basarabia“.

Toate notele despre Lucia Calomeri-Armăşescu pot fi adunate într-o ştire de ziar de 3000 de semne. Sumară recunoaştere.

Neuitarea – virtutea nesperată. Am descoperit-o pe Lucia Calomeri în timpul pandemiei. Când, dacă mergeai prin oraşe, în locurile unde se ţineau recitaluri de poezie, nu vedeai ţipenie de om. Îi bănuiam pe scriitori că se adună pe furiş. Că se ascundeau după draperii şi îşi spălau uitarea de sine cu poeme şi proze recitate-n şoaptă. Cred că scriitorii se temeau cel mai tare. Nu de covid, nu de restricţii, nici de moarte, ci de boala uitării. Imposibilitatea de a organiza manifestări publice, recitaluri îi făcea să-şi vadă creaţiile doar ca pe o suflare caldă într-o cameră goală şi rece cu pereţii tapetaţi cu diplome, premii şi cronici laudative. De ce să scrii dacă nimic nu ajunge la urechile şi ochii publicului? Este scriitura o deşertăciune fără cititor? De ce să mai scrii dacă te citeşti doar pe tine ţie?

Se ştie atât de puţin despre Lucia Calomeri-Armăşescu, încât m-a cuprins mâhnirea. Timpul, cu mâinile lui de uitare, a strâns acest nume în doar câteva fraze. Poate e nedrept să trăieşti cu uitarea oamenilor, să scrii datorită unui har primit, şi totuşi lumea să întoarcă pagina ta cu uşurinţă, aşa cum s-a depus uitarea peste o fiinţă ce-a adus lumină în tagma scriitoricească. Mă întreb dacă scriitorii n-ar trebui să deţină virtutea neuitării în privinţa genezei manifestărilor? Lucia Calomeri-Armăşescu este un nume care deţine un loc în spaţiul virtual cât definirea din DEX a verbului a fi. Ştiu: de n-ar fi fost ea, tot s-ar fi găsit cineva să inventeze la noi roata la căruţa recitalurilor publice. Dar oare uitarea nu înghite pe oricine? Tot aşa sumar ne strângem între patru scânduri ca Lucia Calomeri-Armăşescu? Nu ştiu, n-am memoria mormântului. Poate că e imposibil să fii om şi să nu fi vinovat de uitare – cuvânt pe care scriitorii nu-l spun cu voce tare, să nu „se sparie gândul“. Pornind de la premisa că uitarea e cusurul firii umane, mă întreb dacă nu cumva e şi o trăsătură a Creatorului, noi fiind plămădiţi după chipul şi asemănarea lui. Când am locuit în burta cerului, nu l-am văzut pe Dumnezeu căzut în coate şi ţinându-se de piept să nu-i cadă vreun om prin uitare.

Aşa cum Lucia Calomeri-Armăşescu a avut parte de un „prisos de uitare“, cred că virtutea neuitării nu are amploare pentru omenire. Sau cum spunea Paul Ricœur (autor al cărţii La Mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris: Seuil, 2000): „sunt tulburat de spectacolul alarmant pe care îl oferă prisosul de memorie aici, prisosul de uitare dincolo“. Aceste rânduri despre Lucia Calomeri-Armăşescu, actriţa, profesoara de dicţie, organizatoarea primelor recitaluri poetice şi lecturi „artistice“, dar şi scriitoare, sunt un omagiu şi o afirmare a dreptului universal la o „memorie echitabilă“.

Calomeri-Armăşescu, Lucia. N. Bucoveni, 24 mai 1883 – d. Bucureşti, 17 nov. 1955. Căsătorită cu actorul de teatru şi film Ion Armăşescu (?-1931). A studiat arta dramatică la Florenţa (Italia), la Scuola di recitazione di Firenze. În 1908-1909 este actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi profesoară de dicţie la Conservator, inspectoare a şezătorilor din Capitală şi în direcţia educaţiei poporului. Din 1909 începe să organizeze şi să regizeze o serie de recitaluri de poezie şi de reprezentaţii teatrale cu elevi şi studenţi. În 1919-1922 organizează turnee artistice sub patronajul Ligii Culturale, inclusive în Transilvania, Basarabia şi Bucovina, iar între 1922 şi 1935 formează echipe de amatori în fabrici, sub egida Ministerului Muncii. În 1935 colaborează cu Radiodifuziunea, realizând emisiunea Ora copiilor. În 1936 face o călătorie în Cehoslovacia, ocazie cu care cunoaşte teatrul de marionete ceh, care, la acea data, avea o bogată tradiţie (nu întâmplător UNIMA, Union International de la Marionnette, s-a înfiinţat la Praga, în 1929). Aduce cu ea în ţară o marionetă care va sta la baza dezvoltării unei tehnici de construcţie şi mânuire. Teatrul de Marionete din Bucureşti, întemeiat de ea în anul 1939, constituie nucleul din care s-a format, în 1945 Teatrul Ţăndărică şi unde, până în 1949, a fost director tehnic. Membră de onoare a UNIMA (post-mortem, 1958). A existat şi un Premiu UNIMA, numit Lucia Calomeri, acordat la festivalurile de gen de la Bucureşti, la primele trei ediţii. Dintre scrierile ei amintim: M.S. Regele Carol I: In Memoriam (poem într-un act) (1914); Cercetaşul: Episod din luptele de la Mărăşti (piesă într-un act, 1922); Îndrumări pentru şezătoarea de clasă (1933); Rătăciţi prin pădure şi Florica cea bună (teatru pentru copii).

Sursă: Personalităţi ale Teatrului Ţăndărică.