a1

Marele prozator al sondărilor abisale

Constantin Cubleşan

Prima generaţie de scriitori de după cel de al Doilea Război Mondial care a avut curajul să nu se supună comandamentelor realismului socialist a fost şi aceea care a impus deschiderea literaturii române spre orizonturile universalităţii, ea refăcând, atâta cât s-a putut la ora aceea, legătura cu modernitatea literaturii române interbelice (de altfel, niciodată întreruptă cu totul) şi cu pulsul ideilor literare şi filosofice europene contemporane. Deşi fără vreun program enunţat unitar şi pe faţă, generaţia şaizecistă – după cum i-a fost consacrată denumirea în sintezele critice ulterioare – a acţionat coerent pe o aceeaşi baricadă atitudinal-artistică, impunând, înainte de toate, conştiinţe creatoare puternice, personalităţi distincte, masive (D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Sorin Titel, Vasile Rebreanu ş.a., între prozatori). Între acestea, Augustin Buzura a înţeles, cred, cel mai bine, că e necesară o profundă exorcizare morală, el propunând sondarea sufletelor indivizilor pe care istoria în marş i-a maculat, i-a desfigurat, i-a redus la condiţia de executori docili ai unor deziderate politice lor străine.

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj (1958-1964), Augustin Buzura şi-a descoperit vocaţia de scriitor, pe lângă cea de medic psihiatru, debutând în literatură cu povestiri în revista Tribuna (mentor fiindu-i Mircea Zaciu) şi în volum (încă student) cu povestirile reunite sub titlul Capul Bunei Speranţe (1963). De notat faptul că lucrarea de licenţă a constituit o examinare a eroilor dramaturgiei lui Shakespeare din punct de vedere psihiatric. Neputând fi reţinut asistent la Catedra de specialitate a Institutului de Medicină (din cauza unor piedici insurmontabile la vremea aceea), s-a angajat pentru o scurtă vreme dactilograf la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor, trecând apoi în redacţia revistei Tribuna, unde a funcţionat până în 1990 (fiind, pe rând, secretar general de redacţie, apoi redactor şef) când, după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, s-a implicat în viaţa politică a ţării, punând bazele Fundaţiei Culturale Române (după modelul Fundaţiilor Regale din perioada interbelică), pe care a transformat-o mai apoi (2003) în Institutul Cultural Român. Rămâne director al acestuia până în 2005, când orientarea politică a unui nou guvern l-a înlocuit cu mai tânărul Horia-Roman Patapievici. În 1993, a fost primit în Academia Română. În 2004, a înfiinţat revista Cultura, al cărei director a fost până în clipa stingerii sale din viaţă. În conştiinţa publică s-a impus, de-a lungul anilor, printr-o prodigioasă activitate scriitoricească, publicând romane care au constituit, de fiecare dată, adevărate evenimente şi mari succese de librărie, datorită problematicilor abordate, cu mult curaj şi pătrunzătoare analiză socială. A fost răsplătit cu numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor şi ale Academiei Române.

Literatura lui Buzura a fost percepută în epocă, atât de forurile de partid, cât şi de marele public, ca una ce intra adânc în analiza mecanismelor opresionare ale sistemului totalitar; de altfel, Instituţia Direcţiei Presei creându-i serioase obstacole în exprimare şi  cenzurându-i cu sadism romanele, prozatorul s-a aflat într-un conflict permanent cu aceasta pentru a-şi apăra opera. Eroii săi sunt indivizi memorabili ce se află într-o continuă şi dramatică neaderare la condiţiile de existenţă din regimul socialist, angajamentele lor fiind  marcate de o atitudine esenţialmente protestatară. Pentru Buzura, societatea noastră se înfăţişa cu evidenţă ca un organism bolnav dintr-un vast spital, mai degrabă un ospiciu, în care şi pacienţii, şi medicii curanţi trăiau sub ameninţarea maladiei incurabile a depersonalizării. Apropierea de scrierile lui Ernesto Sábato pe care au făcut-o numeroşi critici literari de la noi se datorează aceleiaşi viziuni critice a mediului care condamnă oamenii la o viaţă duplicitară, de subterană emoţională, inşi blocaţi în evoluţia lor de o continuă teamă a ratării umane, cauzată de condiţiile de existenţă carcerală ce le-au fost impuse. Absenţii (1970), o carte cu „aură mitică“, după aprecierea lui Mircea Iorgulescu, este romanul unei acute crize de conştiinţă a doctorului Mihai Bogdan, împinsă până la limitele coşmarului, fiind cu adevărat radiografia spaimelor trăite de el într-un  mediu brutal şi fără ieşire. Feţele tăcerii (1974), venind oarecum în  replică la celebrele Teze din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu, este un mascat roman politic ce reia o problematică acută din obsedantul deceniu, anume aceea a colectivizării, văzută acum ca o coborâre în labirintica psihologie colectivă a ţăranilor constrânşi să suporte propria lor pierdere de individualitate. Romanul Orgolii (1977) este un rechizitoriu, sub formulă metaforizată (acţiunea se petrece într-un sanatoriu de boli psihice), la adresa moralităţii lumii în care se trăia în acei ani. Nu mult diferit este unghiul de abordare analitică a societăţii în Vocile nopţii (1980), autorul abordând de data aceasta direct mediul muncitoresc (tinerii din căminele de nefamilişti) şi realizând o terifiantă frescă socială. Într-un ospiciu se petrece şi acţiunea romanului Refugii (1984), o lungă rememorare a vieţii unei paciente, Ioana, atinsă de dedublarea personalităţii; aici romancierul evocă o lume care, blocată într-un soi de carantină şi preocupată aproape în exclusivitate de sine însăşi, prezintă sindromul psihopatiei generalizate. Cu Drumul cenuşii (1988), prozatorul apelează la un discurs cât se poate de direct, eroii vorbind despre propria lor viaţă şi dând în vileag adevăruri privitoare la o ordine socială perturbată grav, în care raporturile morale ale individului cu societatea se profilează pe o dramatică, amplă canava evenimenţial-istorică.

Este ultimul roman publicat în epoca socialismului, lăsând impresia că de-acum încolo prozatorul n-ar mai avea resurse în abordarea unor alte, noi realităţi (nu puţini comentatori s-au pronunţat cu destulă circumspecţie), suspectându-l de plafonare şi considerându-l a-şi fi încheiat menirea, misiunea critică, de contestatar al regimului comunist. Ba se aud voci care denunţă puţinul interes al generaţiilor tinere pentru romanele sale anterioare, tematica lor fiindu-le străină şi de neînţeles. Nimic mai fals însă. În 1999, Augustin Buzura publică Recviem pentru nebuni şi bestii, un prim roman postdecembrist care îl arată ca un scriitor cu aceleaşi mari disponibilităţi de acută analiză psihologică. Ne aflăm în faţa unui roman de „diagnoză psihologică şi morală“ (Ion Simuţ) a schimbărilor conjuncturale din perioada tranziţiei sociale şi politice a ţării, ce păstrează aceeaşi virulenţă a interogaţiilor în privinţa moralităţii (schimbate?!) a societăţii româneşti. Procesul de conştiinţă pe care şi-l face ziaristul Matei Popa, eroul central, cu o biografie contorsionată în ambele perioade istorice, este exponenţial în acest sens. În fine, Raport asupra singurătăţii(2009), poate cel mai complex şi mai deplin realizat roman al lui Augustin Buzura, este o tulburătoare coborâre în sine a scriitorului, ce se substituie eroului central (medicul Cassian Robert); romanul se constituie dintr-un evantai de reflecţii asupra vieţii, morţii, iubirii şi are halouri detectabile din misterioasele subterane dostoievskiene ale sondărilor în conştiinţe.

În noua conjunctură socio-politică, Augustin Buzura a acordat mare atenţie şi activităţii publicistice, în articolele de fond pentru săptămânalul Cultura el impunându-se, pe de-o parte, ca un autentic mărturisitor de sine, iar pe de altă parte, ca o puternică, imperativă voce a unei conştiinţe civice şi patriotice rectilinii, în Agora.

Pare acum testamentară mărturisirea lui dintr-un interviu pe care i l-a acordat Ioanei Revnic în 2007 (România literară, nr. 46).

„Nu regret nici o experienţă din viaţa mea. Şi nici o suferinţă nu mi s-a părut inutilă sau nedreaptă, chiar dacă unele au purtat nume care, în general, îngrozesc pe oricine. Cred că toate experienţele, maladiile, suferinţele sunt folositoare dacă le descoperi rolul ascuns, motivul pentru care ţi-au fost date. Avem o viaţă unică şi irepetabilă, deci trebuie să faci exact ceea ce crezi că te ajută să-ţi duci la îndeplinire proiectele, conştient că, pentru ce n-ai făcut sau n-ai putut să faci, nu există iertare sau înţelegere […]. Din alt unghi privită viaţa, observ că, odată cu trecerea timpului, devenim tot mai mult spirit. Simţurile se acutizează la maximum, totul este sensibilitate, durere, căutare. Uneori am impresia că dacă m-aş concentra asupra unui obiect, gând, obsesie, acestea, în mod paradoxal, ar prinde consistenţă, ar deveni materiale. Faptul că am cunoscut moartea, şi nu o singură dată, faptul că am trecut prin momente îngrozitoare şi am reuşit să le depăşesc mă ajută să cred că am nişte obligaţii de îndeplinit. Şi că şansa de a trăi nu mi-a fost dată de către Cel de Sus din întâmplare sau în zadar“.