Liviu Ioan Stoiciu

Tot într-o vacanţă, acasă

„Vacanţa“, azi, pentru mine şi soţie e legată exclusiv de o deplasare la mare, la Casa / Hotelul Scriitorilor, la Neptun (la care am avut acces numai după Revoluţie); mergem în primele zece zile din august, la aceeaşi cameră (garsonieră), la graniţa cu staţiunea Olimp. Camera nu are aer condiţionat, nici mobilier de hotel de trei stele, dar are birou, frigider şi televizor (soţia stă la filme seara, eu la ştiri), are şi internet (nu tocmai performant, e drept; motiv de enervare). Preferăm să venim aici (soţia e prozatoare, Doina Popa) fiindcă din hotel cobor scările şi ajung direct pe plajă. Fac plajă numai pe prosoape mari, direct pe nisip, nu suport şezlongurile (mă dor toate oasele când mă întind pe ele). Important, mesele de prânz şi seară (meniul; dimineaţa noi nu mâncăm decât fructe, seminţe, alune), de asemenea, ne sunt pe plac. Venim la soare, la… ultraviolete şi la apă sărată călduţă „să ne întărim organismul, pentru imunitate“. Nu mergem în vacanţă în străinătate, nu ne interesează, suntem comozi, deplasările (fie şi cu „maşina personală“) ne obosesc peste măsură, aşa că ne lipsim liniştiţi.

Am intrat în al nouălea an de când locuiesc la Braşov (flotant; domiciliul stabil e degeaba la Bucureşti), la o margine, dinspre Predeal, la baza unui munte (Postăvarul), la 650 de metri altitudine, cu gardul la pădure (aşa suntem şi la ţară, dau mâncare la câini, pisici, piţigoi, mierle, căprioare şi porci mistreţi; trece şi ursul pe aici; plantez flori şi pomi, simbolic, mă bucur de „aer curat“). Sunt într-o vacanţă continuă, astfel, la munte (lasă că mutarea aici s-a confundat cu pensionarea, care, în sine, e o continuă vacanţă „acasă“). Altceva era când locuiam la bloc la Bucureşti, la etajul 1 (venit la Bucureşti cu domiciliul din 1991; din 1997, cu o cârciumă infectă, un pub israeliano-irlandez sub apartamentul nostru, cu terasă, cu program non-stop muzical, tremurau pereţii) şi tânjeam după o vacanţă (cu cazare) la munte sau măcar o ieşire la sfârşit de săptămână şi nu aveam posibilităţi („materiale“), ne resemnam să mergem într-un parc – am avut parte de o tinereţe săracă (nivel de trai la limită, salarii de mizerie tot timpul), stresantă, zbuciumată şi din cauza vieţii literare în care ne complăceam. Sigur, făceam tot posibilul să mergem de mai multe ori pe an şi la munte, eu şi soţia (şi fiul) suntem pasionaţi de munte, de urcuş şi coborâş pe jos (nu cu telescaunul sau telecabina), între timp soţia nu mai merge la înălţimi; eu trebuie să merg singur – şi sunt urşi pe poteci, e o problemă…

Vacanţă, să scriu? Nu, am scris versuri în deplasări „şi nu mi-au folosit la nimic“ (au rămas în sertar, n-au nici măcar valoare sentimentală; nu mă pot concentra destul la hotel sau pensiune, „am tabieturile mele“ – trebuie să fiu singur în cameră când scriu, să fie linişte, să nu fiu distras de nimeni şi de nimic; scriu versuri numai de mână; altfel, „casă la ţară“ nu am; iar casa părintească din Adjud, unde am scris în prima tinereţe, e azi o ruină). Iau laptopul cu mine când sunt într-o deplasare mai multe zile, pentru jurnal (consemnez cele ce mi s-au întâmplat, la rece, fără „să fac literatură“; ţin un jurnal cotidian pentru a-mi aduce aminte „la o adică“ de ceva; e jurnal de uz personal, nepublicabil) – înainte citeam şi ştiri pe laptop (dacă aveam internet acolo unde eram), acum le citesc pe mobil… „Impulsuri literare postmoderne“? Amuzantă formulare. Chiar dacă am asemenea „impulsuri“ în deplasare, le inhib, nu-mi stă mintea la scris (am mentalitatea unui om aflat în vacanţă) – eu scriu şi acasă numai „exerciţii“ pentru sertar, deci îmi e uşor „să le pun în operă“; nu mă impresionează dacă mor în sertar, dacă sunt eşuate. Dinspre „companie“, acasă la Braşov am o pisicuţă neagră şi un motănel albastru (care nu se înţeleg între ei nicicum; dar se suportă când suntem plecaţi şi le lăsăm casa în stăpânire), nu le pot lua în „vacanţă“. Curios, apropo, când scriu versuri îmi stau aproape, pe rând, nu ştiu care e explicaţia, probabil emit unde cerebrale „negative“ atunci când scriu, pe care ele le percep (pisicuţa percepe perfect durerile, organele bolnave, ne face „pase“ unde ne doare; serios!).

19 martie 2023. BV