TEONA FARMATU, SIHASTRA

A găsit viaţa de după moarte

Rena

vecina din faţa uşii noastre

 

iar vecina de lângă

s-a răstit la ea că pune doamne miluieşte

la prânz, când liniştea cartierul îl dojeneşte.

Se spune despre ea că şi-ar fi pierdut vederea,

iar tinereţea că tumultuoasă i-ar fi fost

pe mese în baruri, taverne, cu mult cost.

 

I-am spus: bună ziua!, privind-o în ochi

mi-a spus: sfântu’ maslu!

Am tăcut şi m-am gândit tot drumul meu

la voci, la zile cu cruce roşie pe care nu le ştiu,

la morţi.

 

Îmi cânta în creier liturghia-n latină,

auzită prima oară prin pale de vânt

acasă la ţară, în grindă,

mamaia băiatului cu care mă jucam sinistru

de-a mama şi de-a tata, el aruncând în mine

cu pietre şi gorgoaze, căci nu l-am lăsat

să mă pupe, mi-a arătat groapa-n care ea va intra,

când „bunul Dumnezeu va vrea“

şi-am întrebat-o:

„şi el când vrea?“

 

iar ea s-a strâns în groapă, electric

s-a însiropat cu lichidele naturii

fără voia nimănui, iar cum stătea ea aşa,

îngenunchind orizontal într-un coşciug imaginar,

pliant ca un scaun moale,

pe care doar ea îl zărea şi îl regla

mi s-a destăinuit:

 

Rena,

o fată atinsă de „furiile vieţii“, „lăsată de bărbat“,

aşa a zis,

a trăit dezlănţuit, a râs, a plâns, a dansat

pe mese, cică, după pahare de votcă, ţuică, streşinică,

a fost numită curvă, a frecat podele într-un local

de la piaţa mică a cartierului, numit

Raza soarelui, printre masculi care-i ridicau fusta

în timp ce-şi făcea tura de măturat printre mese

şi scaune albe, de plastic

a plâns şi şi-a crescut singură fiica, Alina,

a urlat la vecina de lângă pentru că nu declară

adevăratul număr de metri cubi la asociaţia de locatari

a blocului,

 

a scos o întreagă scară afară, căci un semn

de la muntele Athos a venit şi vom fi sfârtecaţi

de un mare, mare, mare cutremur

şi vom muri zdrobiţi zdrobiţi zdrobiţi de enorme bucăţi

de ciment, de trunchiuri tari de nuci, castani şi lilieci,

de cărămizi şi polistiren, de ruine ceauşiste,

de corpurile vecinilor noştri care stau la etajele superioare

şi vor cădea peste corpurile noastre poate vii încă

şi vom supravieţui doar dacă ne vom bea urina,

vom uita de trup şi ne vom încredinţa sufletului care va ieşi

o vreme la aer şi îi va chema pe salvatori spre noi

 

aşa ne-a spus la unu patruzeci, într-o noapte

Rena

pe care n-a mai întors-o nimeni din drum.

 

A cerşit în alt cartier, căci acolo nu o ştia nimeni,

a propovăduit credinţa în care nu credea,

a practicat credinţa în care credea, a spălat rufele

la canalul din faţa blocului, într-o găleată cu Dero

şi apă din bidon

şi a mântuit trotuarul, precum şi ţevile de sub pământ

mereu înfundate,

ale străduţei etern numite Ardeluţa.

 

A sunat şi a bătut în uşile vecinilor pentru îndurare,

s-a certat şi s-a bătut cu propria fiică

venită să o vadă cu cei doi nepoţi,

pe care i-a pupat şi i-a scuipat să nu-i deoache,

a oferit mâncare caldă celor ce bat din uşă în uşă,

apoi a cântat pe balcon Slavă ţie,

alungând porumbeii de la streaşină cu mopul,

zburându-i capul precum capul găinii

ucise de un alt vecin în părculeţul de joacă

al copiilor

tot seara, tot fiilor,

a rupt gâtul şi i-a aruncat corpul singur umblător

printre tufe viguroase de urzici,

zbătându-se în rânjetele copiilor rămaşi în scrânciobe

şi stropind cu sânge peste mine şi Rena,

iar ea mi-a spus:

„ei, din ea sufletul nu mai poate ieşi,

s-a dus dracului pe bistriţa,

nu te mai smiorcăi“

 

către gunoaiele, îmi dau seama acum,

de pe Bâtca Doamnei, s-a dus

 

acolo unde peturile omenirii din micuţa urbe

şi sateliţii săi îşi duc somnul de veci,

însă noi –

Rena mai ales –,

am găsit viaţa de după moartea

 

unei găini

 

„nu mai vede de câţiva ani“, a râs vecina de lângă,

care i-a dat şi ei de pomană,

chiar dacă s-au păruit în toamnă.

 

Ieri, bunică-mea a zis că face video chat,

căci mereu are lumina aprinsă noaptea.

Am întrebat-o:

„tu cum vezi lumina ei?“

M-a privit cu subînţeles,

 

însă Rena se ruga, se ruga, se ruga.

 

Nu ştiu ce înseamnă asta,

dar o cred pe Rena – sihastra.