IULIAN BOLDEA, SCRIITORII ŞI PUTEREA

Specialistă reputată în limbi clasice, Alexandra Ciocârlie a publicat câteva cărţi remarcabile în acest domeniu: Iuvenal, 2002, Şi totuşi, clasicii…, 2007, Cartagina în literatura latină, 2010, Ecouri ale clasicismului greco-latin în literatura română, 2013, În dialog cu anticii, 2014, În oglinda Antichităţii: scriitorii români şi cultura greco-latină, 2016. Recenta carte, Principi şi scriitori în Roma antică (Editura Humanitas, 2021), explorează raporturile complexe dintre împăraţii Romei (de la Augustus la Hadrian) şi câţiva dintre cei mai semnificativi scriitori ai epocii (Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, Ovidiu, Seneca, Lucan, Petroniu, Pliniu cel Bătrân, Marţial, Iuvenal, Tacit, Pliniu cel Tânăr). Cartea se deschide cu câteva propoziţii preliminarii ce precizează şi nuanţează semnificaţiile acestui demers: „Primii împăraţi ai Romei şi-au impus treptat autoritatea, căutînd iniţial să-şi cîştige susţinători printre intelectualii de vază, pentru ca ulterior, după consolidarea puterii, să neglijeze o astfel de asociere prestigioasă. Fascinaţi de cultură până la a se manifesta ei înşişi ca artişti, ca Nero sau Hadrian, sau dimpotrivă, mai interesaţi de cuceririle militare decât de cele ale spiritului, ca Vespasian şi Traian, aceştia au avut atitudini diferite faţă de scriitori în funcţie de temperamentul ori de intenţiile lor politice“. Alexandra Ciocârlie expune obiectivele propriului demers, considerând că reliefarea modului în care s-au pronunţat aceşti scriitori asupra principilor „contribuie la cunoaşterea operei lor“, dar, în acelaşi timp, „îngăduie reconstituirea unui tablou complex al atitudinilor manifestate de literaţi în funcţie de ataşamentul lor la cauza imperială: de la obedienţă la opoziţie, de la susţinere activă la «rezistenţa prin cultură», de la adulaţie oportunistă la reticenţă. Raportarea scriitorilor latini la puterea politică poate interesa şi astăzi, mai ales că problema condiţiei intelectualilor într-un regim autoritar este încă de actualitate în România.“

În efortul de a reconstitui vestigii ale unui trecut inevitabil fragmentat, autoarea decupează date, detalii, forme literare şi idei prin care conturează forţa scrisului şi slăbiciunile scriitorilor, mult prea apropiaţi de centre de decizie, de principii autoritari şi capricioşi ai Romei. Căci, cum scrie Ovidiu Pecican, o carte precum cea a Alexandrei Ciocârlie „readuce cu acurateţe şi prospeţime în atenţie mediile saturate de complexitate ale Romei antice sub aspectul raporturilor dintre puternicii zilei şi artiştii cuvântului“, temă de incontestabilă actualitate şi stringenţă morală. Desigur, în cercetarea, cu atenţie şi acribie documentară, a relaţiilor dintre scriitori şi principi, autoarea apelează la studiul unor autori de anvergură diversă, de la Cicero, Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, Ovidiu, Lucan, Petroniu, Pliniu cel Bătrân, Marţial, Iuvenal, Tacit, Pliniu cel Tânăr, la Corneliu Gallus sau Cremutius, mai puţin cunoscuţi, scriitori care au avut de suportat rigorile unei cenzuri destructive, anihilante.

Sunt inventariate în carte profiluri şi atitudini diverse, de la vocaţia conformării, la alinierea forţată sau la impunerea unor tipare constrângătoare. Alexandra Ciocârlie reliefează fibra morală a figurilor artistice, într-o manieră rafinată şi erudită, ilustrând adecvat propriile aserţiuni prin citate relevante, într-o scriitură suplă, ce refuză ornamentica inutilă, preferând transparenţa, firescul şi naturaleţea frazării. Revelatoare sunt, de asemenea, enunţurile cu aspect aforistic, dense, concentrări de reflecţie etică şi de substanţă estetică, prin care comentariul capătă nobleţea unei apoftegme cu contur translucid şi cu patină a vechimii, precum în portretul din final al lui Pliniu, plasat într-o revelatoare paralelă cu Cicero: „Atitudinea timidă, chiar umilă, faţă de Traian a lui Pliniu, mare senior ajuns la cele mai înalte demnităţi publice, e conformă caracterului său şovăielnic. Pe de altă parte, ea constituie un indiciu al dispariţiei libertăţii în regimul imperial chiar sub cei mai buni principi. În ultimele zile ale republicii, fostul consul Cicero plătise cu viaţa atacurile din Filipice împotriva autoritarului triumvir Antonius. Discipolul arpinatului, consul şi el, se pleacă în faţa unui împărat care nu îi impune astfel de gesturi“. Cazul lui Plinius e revelator, în măsura în care, dincolo de „slăbiciunile unui caracter ezitant şi timid, se întrevede fragilitatea poziţiei omului de litere în raport cu deţinătorul puterii“.

Cartea Alexandrei Ciocârlie poate fi percepută şi ca un dialog între trecut şi prezent, într-o confruntare a identităţii şi a alterităţii, a puseurilor de demnitate şi a sumisiunilor, dispunerea cronologică a materiei favorizând, dincolo de surprinderea individualului, cunoaşterea unui context istoric, prin „sesizarea unor trăsături generale ale epocii“. Conformaţia unei astfel de perspective cronologice sugerează faptul că „libera expresie a scriitorilor a fost îngrădită pe măsura întăririi puterii personale a suveranilor, fie ei răi sau buni. Indiferent dacă e vorba de stăpânirea fastă a lui Augustus, pacificatorul Romei, de tiraniile dezastruoase ale lui Nero şi Domiţian ori de domniile noilor împăraţi buni, Antoninii, concentrarea autorităţii în mâinile unei singure persoane pare a implica restrângerea capacităţii intelectualilor de a se pronunţa în chestiuni de interes public.“

Instrumentând, cu vervă a documentării şi plasticitate a frazării, dualitatea memorie/ opţiune morală, cartea Alexandrei Ciocârlie favorizează nu puţine reflecţii şi reverberaţii semantice asupra temei relaţiilor scriitorilor cu Puterea, în incursiuni atente de istorie literară, în care propriile exerciţii hermeneutice sunt în permanenţă însoţite de citate ilustrative şi edificatoare. Autoarea cărţii examinează, cu obiectivitate, diverse nuanţe ale relaţiei dintre principi şi scriitori, de la neutralitate, la abuzuri sau la infamiile lui Nero, care i-a silit să se sinucidă pe Seneca, Lucan sau Petroniu. În acelaşi timp, atitudinile scriitorilor sunt diverse, de la subversivitate sau contestare, până la demisii morale, laşităţi ori servilism. Capitolul Două feluri de a muri înfăţişează două reprezentări emblematice ale destinului artistului aflat într-o postură de opoziţie faţă de putere: Lucan şi Petroniu. Moartea lui Lucan „corespunde concepţiei sale de viaţă“, căci scriitorul, părtaş la conjuraţia împotriva tiraniei pentru că s-a simţit persectutat ca om de litere „piere la 25 de ani intonând poezie, suprema sa raţiune de a fi“. În ceea ce îl priveşte pe Petronius, acesta refuză „o purtare josnică răspândită în epocă“ şi moare „cum a trăit, dezinvolt şi elegant“. Alexandra Ciocârlie conchide: „Fie că aşa s-au petrecut lucrurile, fie că în acest fel a dorit Tacit să le prezinte, Lucan şi Petronius şi-au sfârşit zilele în chip diferit, dar fiecare în acord cu sine. Oricât de nesigure ar fi informaţiile despre conduita lor, cei dori scriitori de vază ai întunecatei domnii neroniene, răsfăţaţi şi apoi ucişi de capriciosul autocrat, ilustrează avantajele, dar şi riscurile apropierii de un tiran“.

Cartea Alexandrei Ciocârlie este, prin temă, viziune şi deschidere etică, de incontestabilă actualitate, oferindu-ne interpretări şi ilustrări ale destinului scriitorilor în raporturile lor capricioase, efemere, primejdioase cu puterea.