Markó Béla

S-a născut la 8 septembrie 1951, la Târgu Secuiesc. A studiat în oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia maghiară-franceză (1970-1974). Între 1974-1976 a fost profesor de franceză la şcoala generală din Sântana de Mureş, din 1976 devenind redactor la revista Igaz Szó din Târgu-Mureş, unde îl prind evenimentele din 1989, când revista îşi schimbă titlul în Látó, devenind redactor-şef al acesteia, funcţie deţinută până în 2005. Între 1990-2016 a fost senator în Parlamentul României. Între 1993-2011 a fost preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România, iar între 2004-2007 şi 2009-2012 a deţinut funcţia de vicepremier în Guvernul României. A debutat în colecţia Forrás a Editurii Kriterion, în anul 1974, cu volumul A szavak városában (În oraşul cuvintelor). A publicat peste douăzeci de volume de poezie, numeroase cărţi de publicistică, dialoguri, eseuri. În limba română i-au apărut: Condamnaţi la toleranţă, Ruleta maghiară, Erotica grădinii, Badminton, Iartă-ne, Ginsberg, O propoziţie despre libertate.

 

 

Ploaie de decembrie (Decemberi eső)

 

Acest decembrie e de nerecunoscut.

Plouă de azi-dimineaţă peste zăpada-ngheţată

şi, dacă nu se opreşte, va şi învinge, poate.

Suntem de-un sânge… am putea cita şi noi

acum din Cartea junglei. Omătul e bătut

de ploaie. Oglinda e presată de imaginea răsfrântă

şi mă tem că va crăpa. Şi totuşi, nu. E de parcă

peste-o amintire străveche ar aşeza un sens nou.

Apoi se desprind. Se topesc, se îngheaţă reciproc,

încrâncenaţi. Fulgul de zăpadă în zbor şi stropul

greu de ploaie, transparent, abia se pot asemăna.

Ca un bărbat îmbătrânind şi o femeie iar şi iar

împlinită? Nici măcar în această măsură.

Mai devreme sau mai târziu, zăpada se topeşte.

Sau îngheaţă apa. Dar în acelaşi timp?

Aş mai avea atât de multe de spus.

În jurul meu totu-i poezie. Ar trebui, în sfârşit,

să-i pun capăt. Însă toate cuvintele mele sunt

refolosibile. Mi-e teamă că le veţi folosi

pentru a spune cu ele exact contrariul.

Ură în loc de iubire. Distanţare în loc de

atingere. Nu-mi pot asuma decât clipa în care

stropul de ploaie se izbeşte de gheaţă.

Iar şi iar. Bărbat şi femeie. Femeie şi bărbat.

Un abur ridicându-se pentru câteva momente

acolo unde se întâlnesc viaţa şi moartea.

Asta cere o mică poveste.

Căci nu au sens în sine nici literele,

nici cuvintele. Doar propoziţiile ce se împletesc

fericite şi-apoi se despart gâfâind.

 

Faust personal (Saját Faust)

 

Timp de câteva minute, câteva ore sau câteva

zile. Cât eşti mulţumit. Să lărgeşti fisura

aceea. Ca să te poţi strecura prin ea dincolo.

Ca să poţi trece într-o altă dorinţă. Într-un

alt ţinut. Într-o altă aşteptare. În astfel de

momente, totul încetineşte, e lucrul de care

ar trebui să profiţi. Nu-i sigur că-ţi va reuşi.

Poate nici nu trebuie. Mulţumirea nu durează

mult. Din când în când, lampa avertizoare

pâlpâie, apoi nici nu se mai stinge. Trebuie

să te bucuri cu adevărat pentru revenire. Acolo

de unde am pornit. Ştiu că asta e numai

satisfacţia lui Sisif. Când sus, pentru o clipă,

se opreşte piatra. Sau aşa ceva. Da, aşa e, asta

mi-e viaţa. Viaţa noastră. Viaţa. Să descoperi

iar şi iar ceea ce deja cunoşti. De parcă

n-ai fi cunoscut-o niciodată. Să te pregăteşti

pentru ea ca prima oară. Nu trebuie să dai

ocol pământului. Ajunge să iubeşti pe cineva.

Pe bune. Ieşi, apoi te întorci din nou.

De aceea revine aceeaşi clipă, poate diferă

puţin. Mefistofel, iscoditorul lui Faust, nu

va înţelege asta niciodată. Când spun că

te iubesc, mă gândesc, de fapt, că

te voi iubi. Pentru că ne vom cunoaşte

cu adevărat numai şi numai dacă nu.

 

Măşti (Maszkok)

 

Cine crede că literatura e literatură

e idiot

Hervay Gizella^[1], Prefaţă

 

Da, aşa e, într-adevăr, literatura nu e literatură.

Trebuie să loveşti cu ea, să tai, să baţi un cui

în perete sau să-l împuşti, în sfârşit, pe dictator.

Cuvântul nu-i niciodată cuvânt, trecutul nu-i trecut,

viitorul nu-i viitor. Însă întrebarea e dacă toate

acestea au vreo logică. Ori lumea asta e precum

o ceapă, măşti suprapuse strat peste strat,

iar la capăt, după ultima, nu există o faţă?

Înţeleg, şi nu numai că înţeleg, dar am trăit,

adică e evident că am şi apucat, indubitabil,

epoca aceea. A meritat? Nu ştiu nici acum.

Pentru cine literatura n-a fost literatură?

Pentru tine? Pentru mine? Oare am obţinut

astfel ceva? Dar mult mai important de-atât

e, desigur, că poezia nu-i poezie, nici n-a fost

niciodată, şi nici libertatea nu-i libertate, dar

dictatorul e dictator? Căci dacă e, atunci

undeva e o fisură. Minciuna e într-adevăr

minciună? Dacă da, atunci trebuie să schimbăm

această judecată sumară şi se va fragmenta

tot ceea ce am crezut până acum întreg. Adică,

în logica asta, răul e rău, dar binele nu-i bine.

Scopul e răul, binele-i doar unealta răului.

Ultima oară ne-am întâlnit în 1978, la Budapesta.

În decurs de o săptămână ne-am întâlnit de două

ori pe stradă. Tocmai ieşeai de la metrou,

eu intram. Tu urcai, eu coboram. Ne-am oprit

pentru o clipă. Am schimbat câteva cuvinte. Apoi

am continuat urcarea, coborârea. Nici asta n-a fost

ceea ce părea. Nici urcare, nici coborâre. Ce colosală

singurătate să te intersectezi de două ori cu cineva

în furnicarul unei metropole. A doua oară în faţa

unei librării, cred. Ei bine, atunci nici singurătatea

nu-i singurătate? Dragostea nu e

dragoste? Ura nu-i ură?

Sau totuşi? Viaţa nu-i viaţă, e zadarnică orice

încercare? Totul e altminteri?

Lacrima nu-i lacrimă? Nici umbra pe faţă

umbră? Smocuri însorite de iarbă între şanţuri

întunecate? Ar trebui să găsim o poezie care e

doar poezie. Dar mă tem că aşa ceva nu există.

Alegerea nu-i alegere. Orice, oricum ai alege,

devine altceva. O singură dată a fost totul adevărat.

La sfârşit. Pentru că s-a împlinit ceea ce ai vrut.

Nu o nouă fereastră spre exterior. Nu o uşă nouă

spre interior. Nici urcare. Nici coborâre.

Moartea e numai moarte.

 

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko

 

^[1]     Hervay Gizella (1934-1982) remarcabilă poetă maghiară, a fost soţia lui Szilágyi Domokos. S-a sinucis la Budapesta.