Pseudonim al lui Glatter Miklós, născut la 5 mai 1909, în Budapesta. Mama lui a murit la naştere, împreună cu fratele său geamăn, iar tatăl său se va căsători cu Molnár Ilona, care va ţine cu afecţiune locul mamei naturale. În 1930 a fost admis la Facultatea de Litere a Universităţii din Szeged, linia maghiară-franceză, absolvită în 1934. A debutat cu volumul Pogány köszöntø (Urare păgână), în 1930. Alte volume: Újmódi pásztorok éneke (Cântecul păstorilor de modă nouă), 1931; Lábadozó szél (Vânt convalescent), 1933; Újhold (Crai nou). 1935; Járkálj csak, halálraítélt! (Umblă, condamnat la moarte!), 1936; Meredek út (Drum abrupt), 1938; volumul postum, Tajtékos ég (Cer înspumat), 1946. În 1940 a publicat volumul de proză Ikrek hava (Zăpada Gemenilor).
A fost concentrat în tabere de muncă în 1940, iar de la 1 iulie 1942 a fost în detaşamentele de muncă forţată de la Marghita, Piatra Craiului, Aleşd. În 1944, din 20 mai, a fost concentrat din nou, în Lager Heidenau de lângă Bor, Serbia. A fost ucis la 9 noiembrie 1944, la Abda, în timpul marşului forţat de retragere.
N-am de unde şti… (Nem tudhatom…)
N-am de unde şti ce-nseamnă perla acestor zări
pentru alţii, dar această mică ţară-n flăcări
mi-e patrie şi-i e copilăriei legănarul.
Am crescut din ea cum creşte din trunchi lăstarul
şi sper ca şi trupul în pământu-i să se-ntoarne.
Sunt acasă. Şi de-mi îngenunchează la picioare
câte-o tufă, o ştiu după nume şi floare,
ştiu cine trece pe drum, unde face cărare,
şi ştiu ce-ar putea însemna-n amurgul de vară
rănile şiroind pe pereţii din ţară.
Ţinutu-i hartă celui ce urcă c-un aparat,
nu-i arată Vörösmarty Mihály unde-a stat;
ce-nseamnă harta pentru el? fabrici şi cătune,
dar pentru mine-i gâze, boi, turle, sate străbune;
el vede prin lunetă fabrici şi ogoare,
pe când eu şi omul tremurând pentru ce are,
păduri, livezi voioase, podgorii şi morminte
şi-ntre ele mame bătrâne plângând cernite;
ce-i de sus cale ferată, fabrici de distrus,
jos e canton, cantonier cu steagul în mână pus
să dea semnale, împrejur c-o droaie de copii,
dulăi ciobăneşti tolăniţi în curtea fabricii;
şi-apoi e parcul, cu urmele vechilor iubiri,
gustul lor pe limbă-i când miere, când afin de-amăgiri;
şi mergând pe trotuar spre şcoală, pe bordură,
am călcat pe-o piatră, ca să nu răspund la oră,
iată piatra, dar de sus nu se vede nici ea,
n-au aparate cu care toate s-ar putea vedea.
Suntem plini de păcate, ca toate popoarele,
ştim prin ce-am greşit, când, unde, care-s ponoasele,
dar trăiesc pe-aici lucrători, poeţi fără păcat
şi sugari ce vor creşte-n bun simţ nepătat,
luminează-n ei, îl ocrotesc ascunşi în beciul
întunecat, până ţării pacea-i va da semnul,
proaspăt răspunde-vor glasului nostru de şoapte.
Acoperă-ne cu aripa, nor imens de noapte.
17 ianuarie 1944
Nici amintiri, nici vrajă (Sem emlék, sem varázslat)
Până azi, ca-n cotorul mărului sămânţa maronie,
maldăre mi-a zăcut în inimă tainica mânie,
ştiam că mă-nsoţeşte cu spada-n mână-un înger treaz,
mă urmează, mă apără, mă scapă la greu de necaz.
Dar cine se trezeşte brusc într-o dimineaţă cruntă
că totul s-a năruit şi porneşte-n lume ca o nălucă,
şi-aruncă mizerele lucruri şi-i aproape despuiat,
în sufletul lui blând, plutind uşor, umilinţa a dat
rod, s-a împlinit din meditaţie şi tăcere, glas
ce vorbeşte despre altceva decât propria durare
şi se-avântă spre viitorul luminos din zare.
N-am posedat nimic şi nici nu voi avea vreodată;
o clipă doar de cuget la viaţa asta-mbelşugată,
în suflet nu mai am mânie, răzbunarea e nimic,
lumea renaşte – şi cântu-mi chiar de-l interzic,
glasul tot va răsuna din umbra noilor ziduri;
când decizi ca tot ce urmează în tine să-nduri,
nu mai priveşti îndărăt, ştii că nu-s ocrotitoare
nici amintiri, nici vrajă – bolta-i rău-prevestitoare;
de mă zăreşti, prietene, întoarce capul sastisit.
Unde-a stat înainte îngerul cu spada –
acum nimeni nu-i de găsit.
30 aprilie 1944
Egloga a şaptea (Hetedik ecloga)
Vezi, se-nserează, noaptea absoarbe baraca fragilă
şi gardul de fag însăilat brutal cu sârmă ghimpată.
Privirea se desprinde-ncet de cadrul robiei noastre
şi numai mintea, doar ea mai ştie de sârma întinsă.
Vezi, dragă, doar aşa scapă de-aici şi închipuirea,
trupurile zdrobite doar somnul, eliberator drag,
le destinde şi poartă spre casă tabăra de captivi.
Zdrenţăroşi şi chilugi, sforăind, zboară prizonierii de
pe-nălţimile Serbiei spre plaiul tainic de-acasă.
Plai protector de-acasă! O, mai există acea ţară?
N-au distrus-o bombe? Şi există ca la concentrare?
Cei ce horcăie-n dreapta, zac în stânga, se vor întoarce?
Spune, mai există ţara-n care se ştie ce-s hexametri?
Fără accente, pe pipăite, aştern rând după rând,
îmi scriu şi poemul pe întuneric, precum trăiesc,
pe orbecăite, târâş ca o omidă pe coală;
lanterna, cartea, toate mi-au fost luate de paznicii
din Lager, poşta nu vine, doar ceaţa cade pe barăci.
Între zvonuri şi paraziţi, în aceşti munţi trăiesc francez,
polon, italian guraliv, sârb separatist, evreu mâhnit,
trupuri rănite, febrile, vieţi identice-avem totuşi –
aşteptând veşti bune, vorbe de alin, un destin uman,
şi-aşteptând minuni, sfârşitul ascuns în negura deasă.
Zac pe scânduri, animal captiv între paraziţi, puricii
reiau asediul, când roiul muştelor s-a astâmpărat.
E seară, iată, captivitatea s-a mai scurtat cu-o zi,
cu-o zi şi viaţa. Tabăra doarme. Luna luminează
peisajul, în lumina ei sârma-i şpringuită iar
şi printre vocile nopţii se poate vedea pe pereţi
umbra proiectată a santinelelor înarmate.
Vezi, dragă, tabăra doarme, visele şuieră, gemând
tresare-n somn cineva, se răsuceşte pe locul strâmt
şi-adoarme iar, cu chip luminat. Numai eu stau treaz, gustul
ţigării fumate pe jumătate îl simt pe buze
în locul sărutului tău, şi-ntârzie somnul calmant –
căci eu, fără tine, nici să mor, nici să trăiesc nu mai pot.
iulie 1944, Lager Heidenau,
în munţi, mai sus de Žagubica
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko