Un adaos, acum, de poeme semnate de Yves Namur (n. 1952), tradus de curând şi în româneşte de Doina Ioanid şi Sonia Elvireanu. Poate fi recunoscut imediat: o poezie a ezitării şi a nesiguranţei de sine şi de lume, a precarităţii subiectului, a nelămuritului şi evanescenţei – în căutarea a ceea ce rămâne mereu de nerostit. Un lirism în fond elegiac, definitoriu pentru o „ars poetica“, ce-şi reia obsedant căutările întrebătoare.

Mai spun că Yves Namur, preşedinte al Academiei belgiene de limbă franceză, este un admirator al operei lui Lucian Blaga, pe care l-a evocat şi la Bruxelles, iar, în această primăvară, la Zilele dedicate la Cluj marelui poet.

 

xxx

 

Îngerul stătea acolo,

În faţa porţii,

Pe pragul întrebărilor.

 

Acolo,

Unde se află cercul neliniştit

Şi neliniştea tuturor cercurilor.

 

Stătea acolo,

 

Şi stau acolo şi eu,

 

Aproape de lumină

Şi foarte aproape de moarte.

 

xxx

 

Îngerul care bate astăzi la poartă,

N-are nimic să-mi dea.

 

Cât despre mine.

Eu n-am să-i ofer decât mâinile mele murdare

Şi deschise într-ale lui.

 

Aşa

Suntem noi poate în clipa asta,

Aceeaşi privire şi-aceeaşi nemişcare.

Astfel

Poate că noi suntem acelaşi vacarm obscur

Şi-aceaşi ştergere,

 

Aceeaşi sărbătoare

Şi aceeaşi singurătate verde.

 

xxx

 

De multă vreme mă gândesc să scriu un poem,

 

Un poem care ar fi în întregime dedicat laudei aerului

Şi pe care l-aş numi:

„poemul aerului şi al extremei uşurătăţi a aerului“.

 

Un poem pe care l-aş fi golit mai întâi de toate cuvintele.

De toate cuvintele lui, de toate semnele

Şi de toate punctuaţiile,

Un poem în sfârşit golit de întreg conţinutul lui.

Un poem gol,

Uriaş de gol şi golit de tot de sus până jos

De tot ce poate mai era încă părăsit în el.

 

Vai, nu sunt poet

Şi nu scriu decât poeme pline de cuvinte

Şi de prea multe semne de punctuaţie,

 

Nu scriu decât poeme goale,

Dar, vai, goale de Tot.

 

xxx

 

Ce să-i ceri verdelui unui măr?

 

Ce să-i ceri

Dacă nu să locuiască toate numele

Şi toate formele posibile ale unui măr.

 

Dacă nu să fie prezent în umbră,

În gustul amar şi în toate dorinţele mărului?

 

Ce să-i ceri astăzi verdelui unui măr,

 

Dacă nu să fie doar un măr

Până în centrul mărului.

 

xxx

 

Singurătatea-mi pare un lucru foarte greu de auzit.

 

Şi totuşi,

Oriunde păşesc pe pământ,

Îi caut vocea,

Singura ei voce.

 

Vai, mi-au ajuns la ureche

Doar voci ale absenţei,

 

Absenţe de arbori şi de crengi,

Absenţe de timpuri şi absenţe de fiinţe,

Foarte numeroase absenţe de fiinţe.

 

Dar niciodată n-am putut să-mi apropiu

Şi nici să aud vocea marii singurătăţi.

 

xxx

 

Astăzi deschid nişte cărţi,

Închid la loc cărţile şi le întreb.

 

Ce este uşorul aerului,

Ce este aerul şi greutatea aerului?

 

Ce părticele mărunte alcătuiesc lumina

Sau întunericul deplin?

 

Câte cercuri înconjură timpul,

Oamenii sau moartea?

 

Ce înţeles să dai tuturor acestor lucruri

Care se află în lume?

 

Mă-ntreb,

 

Şi adesea mă-ntreb ce să fac

Dacă ploaia ar veni dintr-odată să cadă în poem.

 

Prezentare şi traducere de Ion Pop