VLADIMIR TISMĂNEANU, DOMNULE PROFESOR, AŢI CITIT-O PE HANNAH ARENDT?

Rebeliunea legionară din din 21 ianuarie 1941 a fost paroxismul, pogromist, huliganic, feroce si sângeros, a ceea ce Mihail Sebastian a numit imbecilitatea îndoctrinată. A fost o explozie de atroce ură antisemită, de isterică plăcere a participării la masacru, la jaf, la orgia fărădelegii. Falsa smerenie gardistă, transfigurarea ascetică, „revoluţia sfinţilor“ predicată de ideologii trăirişti ai partidului mişcare, erau, de fapt, un demonism delirant. Întunericul şi frigul prevestite de Nae Ionescu în funesta sa prefaţă la romanul „De două mii de ani“. Niciunul dintre doctrinarii arhanghelici nu a protestat. Niciunul nu s-a delimitat de oroare. Radu Gyr instalase megafoane la Teatrul Naţional de unde se transmiteau exhortaţiile legionare.

Procesiunile mistice de masă, colectivismul gregar, comuniunea sacrificială intru Capitan, exaltarea şi practicarea răzbunării violente prin omor ca ritual pasămite purificator, sacralizarea blasfemica a terorii, erau opusul fiorului autentic al credinţei. Fascismul românesc a fost criminal din prima şi până în ultima zi. Acest lucru trebuie afirmat răspicat, îndeosebi acum, când epigonii putinofili ai legionarismului se încolonează în noi ipostaze ale imbecilităţii îndrăcite. Posibilei întrebări „Cum poate fi cineva legionar?“, Eugen Ionescu i-a răspuns prin parabola rinocerizării.

După ce-am scris rândurile de mai sus, am ascultat pe youtube discuţia de la Europa Liberă dintre Monica Lovinescu şi profesorul de la Universitatea din Chicago, prilejuită de apariţia la Payot, în 1976, a cărţii sale „Histoire des croyances et des idées religieuses“. Undeva, ca prin ceaţă, îmi amintesc că am ascultat emisiunea la Bucureşti. Aveam 25 de ani. Întrebările sunt pline de substanţă, incisive, dense, răspunsurile, la fel. Eliade este simultan profesoral şi prietenos. O amabilitate distantă, detaşată. Nimic crispat, stufos, abscons, impenetrabil. Îl ascult şi mă gândesc la cel mai apropiat prieten al său din tinereţe. Mihail Sebastian.

Eliade îşi aminteşte de cursul de Istoria Religiilor, ţinut la Universitatea din Bucureşti, prezentat drept curs de Istoria Metafizicii, între 1933 şi 1938, Era înainte de radicala convertire gardistă. Probabil că Sebastian îl va fi ascultat explicând conceptul de credinţe salvifice. Ştim ce a urmat. Evreilor şi romilor le-a fost negat dreptul la viaţă. Eliade spune că istoria credinţelor şi a pasiunilor religioase trebuie plasată în contextul istoriei universale. Are dreptate, cred. Atunci unde plasăm comunismul şi fascismul, religiile politice anticreştine ale secolului XX? Unde plasăm propria sa identificare, în finalul anilor 30, cu un partid-mişcare care substituia ura iubirii?

Este un echilibru interior impresionant în vocea lui Eliade. Neliniştea de odinioară s-a disipat. Morţii cu morţii şi vii cu vii. Restul e Maya. O semantică mută, o etică uitată. Îmi vine să-l întreb, invocând-o pe gânditoarea favorită a Monicăi Lovinescu: „Domnule profesor, aţi citit-o pe Hannah Arendt?“. Şi, cine ştie, poate că mi-ar răspunde cu versurile lui Edgar Allan Poe transpuse divin în româneşte de prietenul şi colegul său de generaţie şi de rătăciri, marele poet Dan Botta:

Ci neagră pasăre plecând spre zîmbet întristatu-mi gînd,

Prin gravul şi solemn decorum al mîndrei sale-nfăţişeri:

„Tu, deşi creasta ţi-este rară“ – strigai – „nu eşti un pierde-vară,

Spectral, lugubru şi vechi corb plutind pe-a nopţii adieri!

Ce domnesc nume porţi pe-a nopţii plutoniene adieri?“

Răspunse Corbul: „Nicăieri.“