Ştefan Melancu

Optzecismul literar în mers

1. Tema propusă, vizând generaţia ’80, este una care suscită şi va suscita în continuare nu doar analize, interpretări, polemici (intensificate îndeosebi după începutul noului mileniu), ci şi reevaluări, întrucât este o generaţie încă în deplasare, aflată, cum s-ar zice, încă pe drum, asemenea unui lung tren cu uşile deschise în mers; unii au prins acest tren chiar de la lansarea sa ca fenomen, odată cu debuturile editoriale din primii ani ai deceniului opt; alţii au coborât din el printre deceniile scurse prin prisma unui destin existenţial nedrept; iar alţii s-au urcat mai târziu în el, încercând să-şi găsească un loc, cu conştiinţa unei apartenenţe avute de la bun început, publicând constant în revistele vremii, însă neputându-şi aduna creaţia în primele volume decât după 1989. Privind acest parcurs, tocmai în sensul celor spuse mai sus, aş remarca, mai întâi, faptul că optzecismul transgresează criteriile generaţioniste ale periodizării – iată, sunt patruzeci şi ceva de ani (cu atingere, din cât se poate anticipa, a pragului unei jumătăţi de secol) de când îşi alimentează propriul drum! Apoi, un alt fapt care-l defineşte, optzecismul literar circumscrie ca prezenţă două extremităţi, de secole şi de lumi, fapt deseori receptat şi trăit de optzeciştii înşişi ca pe un pharmacon, între bine şi rău, între euforie şi traumă (fiind numiţi la un moment dat „generaţia pierdută“). În ce priveşte contextul care i-a favorizat apariţia, acesta este marcat, aşa cum se întâmplă în dreptul fiecărei noi generaţii, prin determinaţii îndeosebi politico-ideologice, sub sceptrul timpului istoric. Rolul dominant îl are, evident, anul 1968 (cu mişcările studenţeşti din Franţa, Primăvara de la Praga şi evenimentele poloneze) şi cu consecinţele apoi, la fel de importante, marcând schimbări de paradigmă în ordinea culturală, a discursului ştiinţific şi filosofic, care a impregnat spaţiul european (şi american), subsumate curentului postmodern de care generaţia optzecistă a şi fost legată. Efectul acestora a putut favoriza la noi un anume dezgheţ cultural, ştiut; şi atât cât a fost, acesta a marcat favorabil anii de şcoală, adolescenţa şi prima tinereţe a scriitorilor optzecişti.

2-3. În ce mă priveşte, în condiţiile ştiute ale accentuării totalitarismului ceauşist de dinainte de 1989, am putut publica primul volum de poezie doar după 1990, însă, biologic cel puţin, mă consider ca aparţinând optzecismului, prinzând oarecum primii ani ai acestuia: debutasem încă din liceu (în revista Ramuri, apoi publicând în Amfiteatru), pentru ca după 1981, odată cu primii ani ai studenţiei, să intru în redacţia Echinox-ului (ca redactor şi secretar de redacţie), în aceeaşi perioadă fiind prezent şi în paginile altor reviste, predominant clujene (la Steaua, de pildă, deţinând în acei ani o rubrică permanentă). Graţie şcolii literare echinoxiste, un spaţiu de creaţie prin excelenţă osmotic, cred că aveam încă de pe atunci sentimentul apartenenţei la o anumită grupare – erau în primul rând colegii de redacţie, erau însă şi cei imediat de dinaintea noastră de care ştiam şi pe care îi citeam şi îi preţuiam (Ion Mureşan şi Marta Petreu, de pildă, care debutaseră editorial strălucit chiar atunci, în 1981, sau Aurel Pantea şi Emil Hurezeanu, care îşi publicaseră volumule de poezie cu un an sau doi mai înainte). În plus, prin întâlnirile periodice pe care le aveam cu celelalte publicaţii din centrele universitare (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova) ne aflam cumva într-o permanentă legătură cu ceilalţi colegi de generaţie, ştiind unii de alţii şi creând legături, unele rămase constante de-a lungul timpului. Ne uneau pe toţi, pe atunci, nu doar preocupările comune vieţii studenţeşti de atunci, cu febrilitatea lecturilor şi a scrisului, ci mai ales un anume spirit de creaţie comun, efervescenţa specifică tinereţii şi aerul de frondă (în ciuda cenzurii comuniste). Câţi erau pentru început şi cât poate cuprinde astăzi lista optzeciştilor e dificil de răspuns, sunt mulţi, destul de mulţi însă care au în CV-ul lor titulatura de optzecist.

4. La începuturile sale, generaţia optzecistă pare a se manifesta mai ales poetic, având evidenţa unor poeţi impuşi încă de la primele volume, ieşite de sub cupola Cenaclului de Luni sau din arealul echinoxist clujean, timişorean şi cel ieşean. De remarcat însă că unii dintre aceşti poeţi au scris de la început şi proză, precum cei prezenţi alături de alţi prozatori în volumul Desant ’83. Apoi, mai ales după 1990, unii poeţi continuă să scrie în ambele genuri (şi, inclusiv teatru – cum se întâmplă, la nivel de excelenţă, cu Matei Vişniec), iar alţii renunţă la poezie în favoarea manifestării epice a creaţiei. Cât priveşte critica literară, aceasta are o poziţionare aparte, impusă cumva şi de statutul universitar pe care îl deţin revistele optzeciste, cu rubrici de critică de nelipsit şi alimentate de ei înşişi, impunând câteva nume care s-au remarcat relativ repede şi care, alături de câţiva dintre criticii şaizecişti (cu un rol determinant în receptarea şi promovarea optzeciştilor la începuturile lor), s-au alăturat firesc susţinerii propriei grupări.

5-6. Favorizând într-adevăr lansarea generaţiei optzeciste, critica literară a continuat apoi, cel puţin până în anii ’90, să o promoveze. Între timp, au apărut câteva antologii dedicate poeziei şi prozei optzeciste, studii şi sinteze iniţiate sau scrise de chiar poeţi şi critici optzecişti. Evaluarea optzecismului în momentul de faţă? Şi cât de corectă este această evaluare? Poate că e prea devreme de tras o linie, atâta timp cât, spuneam la începutul acestor rânduri, o parte dintre scriitorii optzecişti sunt încă în mers. Ar merita, cred, o mai bună poziţionare în spaţiul manualelor, al celor de liceu mai cu seamă (unde cele câteva nume prezente se pot număra pe degetele de la o mână), dar aceasta este o altă problemă, ţinând de politicile educaţionale deficitare şi sub acest aspect.