Nicolae Băciuţ

1. Mă număr printre cei care s-au lăsat prinşi într-un vârtej, generic numit „generaţia ’80“, deşi sintagma nu a fost asimilată pe nemestecate de mulţi dintre cei care gestionau mişcarea literară, ca nişte dispeceri.

Au fost scoase la bătaie alte instrumente operaţionale – promoţie, val, noua poezie nouă etc. – considerate mai acoperitoare pentru ceea ce se întâmpla în literatura română după ce conturile… biologice ale generaţiei ’60 au fost încheiate, iar coada de cometă a acesteia şi-a găsit strălucire în alte formule magice.

Generaţia ’70, care şi-a câştigat ceva notorietate şi autoritate, nu se putea fixa prea bine pe soclu. Era prea aproape de înaintaşii şaizecişti şi deceniul nu era o unitate de timp suficientă pentru cristalizări de grup şi individuale, pentru a fi asigurată diferenţa specifică.

Paie pe foc s-au pus însă prin Ancheta „Dreptul la timp“, pe care am iniţiat-o în revista Echinox, un semnal că aşteptările unor tineri autori reclamau „dreptul la timp“. Dacă legătura cu generaţia ’60 părea mai degrabă complice, mai ales prin multe relaţii personale, întreţinute de scriitori de notorietate, faţă de „înaintaşii“ şaptezecişti semnalele erau mai degrabă de contestare, iar unul dintre participanţii la anchetă, Mircea Cărtărescu, fusese chiar vehement faţă de aceştia: „După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din 1970“. E adevărat „vacuum poetic“ era o etichetă îndrăzneaţă.

Pe aceste nisipuri mişcătoare au început să apară centre de emergenţă la Cluj-Napoca, în jurul Echinoxului, la Bucureşti, prin Cenaclul de Luni, la Iaşi, prin Dialog, Opinia studenţească…

Configurările în mediul universitar asigurau o primă distincţie. „Câteva confruntări cu poeţi din alte centre universitare şi, în primul rând, cu poeţi din Cluj-Napoca, au dus la o rară omogenitate existenţială, stilistică şi valorică a poeţilor studenţi de azi, ceea ce reprezintă premisa apariţiei unei noi poezii, unui nou stil“, afirma Mircea Cărtărescu în aceeaşi anchetă, la care au participat şi Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Dumitru Chioaru, Virgil Mihaiu, de la Cluj-Napoca, Magdalena Ghica, Eugen Suciu, din Bucureşti, Lucian Vasiliu, din Iaşi, ş.a..

Am întreţinut dezbaterile anchetei „Dreptul la timp“ şi în Vatra, unde am fost angajat la niciun an de la absolvirea facultăţii, până la interzicerea ei de către cenzura de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

A fost însă mai bine de o jumătate de deceniu de dezbateri, mai mult sau mai puţin înflăcărate, au apărut şi cărţile optzeciştilor şi lucrurile s-au aşezat într-o matcă în care optzecismul a început să curgă. „Dreptul la timp“ a fost validat, liderii s-au aşezat confortabil în fotolii, galeriile în tribune… Drumul spre marea cea mare a literaturii optzeciste părea asigurat.

2. Am fost parte a celor care au pus în funcţiune motoarele optzeciste, în contextul echinoxist, la Cluj-Napoca. Unii au fost mai gălăgioşi, alţii s-au plasat în primele rânduri, iar unii s-au agăţat de o astfel de oportunitate, pentru a se recupera, deşi, ca vârstă, puteau fi părinţii optzeciştilor. Parcă toţi vroiau să fie optzecişti, nu mai conta nici vârsta, nici programele poetice, nici idealurile. Nici vânturile, nici valurile… Era perioada în care au apărut şi „concursurile de debut“ şi criza de hârtie, iar orizonturile roşii dădeau în clocot.

Sentimentul solidarităţii l-am perceput însă ca fiind foarte puternic. Echinoxul a întreţinut o atmosferă constructivă, mediul universitar era propice, dascălii entuziaşti. Contextul era foarte bun – cu Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, „triumvirii“ optzecismului clujean, veniţi din prima generaţie echinoxistă (deci, şaptezecişti?), cu poeţi tineri care aveau ceva de spus, de la Emil Hurezeanu la Andrei Zanca, alţii, mai întâi „napocişti“, de la Ion Mureşan la Marta Petreu, iar unii, recuperaţi (dintre generaţii), afiliaţi, deja ieşiţi din vârtejul universitar, de la Aurel Pantea (absolvent din 1976) la Ion Cristofor (absolvent din 1976)…

Întâlnirile literare – şi la Cluj-Napoca, la Bucureşti, la Iaşi, Suceava, Craiova, Timişoara etc. – au fost prilejuri de a ne cunoaşte, de a ne verifica potenţialul.

La Echinox eram… cel mai tânăr, fiindcă am fost cooptat în redacţie încă din primul semestru de facultate, ceea ce era un privilegiu, un start furat, ca apoi, la absolvirea studiilor universitare de către Emil Hurezeanu, să fiu „investit“ în locul acestuia, cu misiunea de „secretar responsabil de redacţie“, cel mai de sus prag pe care un student putea să-l atingă în structura redacţională.

Cel dintâi care a spart gheaţa editorială a fost Emil Hurezeanu, cu Lecţia de anatomie (1979), ceilalţi s-au aşezat la coadă, la edituri, la „concursurile de debut“. Au urmat Marta Petreu, cu Aduceţi verbele (1981), Ion Mureşan, cu Cartea de iarnă (1981), poziţionând foarte bine „frontul“ poetic clujean.

Au început să apară şi listele generaţiei, un şir mare de autori în căutarea afirmării. Unii au simţit forţa grupului, alţii s-au folosit de el…, păcate lumeşti, nu!?

În astfel de circumstanţe, mi-am căutat şi eu vocea poetică, oarecum copleşit, dar şi stimulat de compania literară.

Eram entuziasmat, însă fascinat de naşterea fiecărui număr din Echinox, care întreţinea şi combustia optzecistă.

3. Nu doar că mi-i amintesc, ci pe mulţi îi simt încă în preajmă… În preajma pensionării, cel puţin! Pentru că optzeciştii sunt deja, în bună măsură, la… pensie. Sunt trecuţi de şaizeci şi cinci de ani. Unii au rămas tineri, entuziaşti, alţii s-au consolat cu ceea ce au reuşit să adune în raftul lor literar.

Liste au fost numeroase, iar dacă ar fi să adunăm numele puse în circulaţie contextual, optzecişti au fost nu cu zecile, ci cu sutele… Părea un bulgăre de zăpadă care se rostogolea, antrenând tot ce întâlnea în cale.

Au rămas optzecişti cei care au fost, cu adevărat, optzecişti. Unii au plecat, prea devreme, în lumi mai bune. Uitaţi, adesea, chiar de cei cu care au pornit la drum, de la Traian T. Coşovei, la Mariana Marin.

Unii şi-au urmat, discret, în solitudine, drumul pe care au plecat, performând fără să aibă nevoie de nicio cârjă, nici critică, nici administrativă. Cu tot riscul.

Am rămas solidar cu optzeciştii, dar solitar în cursa mea, rămânând un împătimit al presei literare – realizator de o vreme a două publicaţii: Vatra veche (din 2009) şi Cadran (jurnal mureşean) (din 2019) –, pe cont propriu, din toate punctele de vedere, un „one man show“, care n-a cerut mila nimănui ca să îşi valorizeze energiile, timpul, priceperea, fără niciun fel de interes pentru businessul editorial. Totul de amorul… presei!

S-a încetăţenit formula, cu ironia tristă – puţini am fost, mulţi am rămas. Cred că o judecată potrivită, care a definit cândva o „şcoală de literatură“, e valabilă şi pentru scriitorii optzecişti: au rămas exact atâţia câţi au fost scriitori (optzecişti).

Fiecare şi-a ales propriul drum, dar „fractura“ din decembrie 1989 a fracturat şi perspectivele optzecismului. Numai bine ca să apară la orizont… nouăzecismul, care începea să se facă auzit în „zgomotul şi furia“ veacului.

4. Optzeciştii au din toate genurile autori care să îi reprezinte cu adevărat, chiar dacă aceştia, cu câteva mici excepţii, n-au ajuns… populari. Dar, în vacarmul postdecembrist, cine mai auzea ce trebuia auzit, cine a mai văzut ce trebuia văzut? Sectarizarea, aranjamentele de culise etc. au compromis dramul de credibilitate câştigat încă din start. Nu s-au înmulţit numai fabricile de diplome de licenţă şi cele de titluri de „doctori“ în de toate, ci şi premiile literare, acordate de instanţe de tot felul, fără autoritate, fără reprezentativitate. „Puii“ parcă se întreceau în a-şi premia „ciorile“… Şi viceversa! Confuzia era astfel asigurată.

Cine sunt cei valoroşi? Care sunt cărţile reprezentative? Cine să stabilească, cine să facă ierarhii?

Pentru mine va rămâne simptomatică întâmplarea „locală“ legată de acordarea premiilor Filialei Mureş. Întrebând, la o zi după decernarea premiilor anuale, chiar pe preşedintele juriului şi preşedinte al filialei atunci, poetul doctor Zeno Ghiţulescu, cine sunt premianţii, mi-a răspuns senin: „Nu ştiu“! „Păi, cum nu ştii“, îl întreb. „Ei, Nicu, doar ştii şi tu cum se dau premiile!“ Chiar nu ştiam, nu-mi imaginam că se poate ajunge până acolo. La 11.00 se întâlneşte juriul şi la 13.00 e festivitatea de premiere!

Mai e loc pentru ierarhii adevărate?

5. Autorii optzecişti n-au beneficiat nici pe departe de susţinere ca predecesorii lor! Nici în vârtejul disputelor pentru recunoaşterea acestora şi nici după ce lucrurile s-au limpezit.

Şaizeciştii, în floarea vârstei, au intrat în manualele de literatură, au fost editaţi în BPT, în zeci de mii de exemplare, în colecţia „Cele mai frumoase poezii“ etc., etc.

Pentru optzecişti, îndată după ce s-a stins flacăra „decembristă“, au rămas tirajele confidenţiale, premiile de circumstanţă… Tămâierile reciproce!

Şaizeciştii au avut criticii lor de susţinere.

Care au fost criticii care s-au aplecat asupra optzeciştilor cu detaşare, care au fost acţiunile lor de susţinere, promovare, impunere?

Nici măcar autorii de casă n-au fost impuşi în lumea largă a receptării. Nici măcar pentru ei nu s-au găsit cititori entuziaşti, „adulatori“, fiindcă prea se vedea şubrezenia scării valorilor.

Nichita Stănescu primea Premiul „Cununa de aur“ la 49 de ani, în 1982. Următoarea recunoaştere internaţională prin acest premiu a venit după 37 de ani, în 2019, dar beneficiar a fost tot un şaizecist: Ana Blandiana.

Care sunt recunoaşterile internaţionale ale optzeciştilor? Matei Vişniec e o floare rară, dar s-a rupt demult de optzecism! Nu doar geografic!

Unii încă se amăgesc că se vor compensa toate aşteptările lor prin în-Nobel-area lui Mircea Cărtărescu. Şi tot speră şi iar speră.

La noi, parcă nu mai contează competiţia, câştigătorii se ştiu înainte de start. Aceiaşi arbitri „fluieră“ peste tot. Ierarhiile parcă s-au făcut pe criterii numai de unii ştiute. Nu fac procese de intenţie. Sunt dovezi la îndemâna oricui.

Eu nu mi-am trimis cărţile la vreun critic literar, nu mi-am aranjat cronici, premii literare. Nu ştiu cum au circulat cărţile mele, în aşa fel încât criticii să ajungă la ele. Dacă au vrut să ajungă la ele.

Critici importanţi, care mi-au comentat cărţile, ca la un semn, au încetat să mai scrie despre mine, au refuzat să semnaleze publicaţiile pe care le realizam… Au fost şi autori care au refuzat colaborarea la Vatra veche, ca să nu se supere nu ştiu cine pe ei…

Eu am încercat să dau mereu. N-am cerut nimic în schimb. Nici nu m-am lăsat antrenat în jocuri de interese. Nici n-am solicitat indemnizaţie de merit, deşi poate c-aş fi fost îndreptăţit. Nici nu m-am abonat la privilegii literare de vreun fel…

Nu vreau să fac pe-a martirul. Am ales singur un astfel de drum, cu toate avantajele şi dezavantajele lui. Nu cred că datorez cuiva ceva, deşi pe traseul meu literar au fost oameni care m-au marcat decisiv, de la Liviu Petrescu la Ion Vlad, de la Romulus Guga la N. Steinhardt.

Nu m-am plâns nimănui, nu m-am văicărit în vreun fel. Gloria, ca şi uitarea, va da fiecăruia ce merită, la un moment dat. Mai devreme sau mai târziu. Dacă se va mai găsi cineva să aibă chef şi timp să se ocupe de trecut. Dacă nu va fi absorbit fiecare de prezentul lui!

6. Greu canon pe capul criticii literare să… canonizeze câte ceva din peste trei decenii de literatură! Nici optzeciştii nu sunt scutiţi de „păcatele“ canonizării. Dacă e aşa, iar optzeciştii n-au decât un… canonic, atunci e trist, e îngrozitor! Dezarmant! Chair am trăit într-o Siberie literară! Să nu fi făcut optzeciştii mai nimic pentru „cartea sfântă“ a literaturii române?

Dar dacă „instanţele“ n-au dreptate şi, totuşi, s-ar mai sălta cu ceva orizontul literaturii române? Şi ar mai fi găsiţi „sfinţi“ printre toţi „păcătoşii“ din literatura de azi?!? Inclusiv printre optzecişti!?

Iar dacă nu e aşa, şi au rămas canonici pe dinafară, oare nu e trist, nu e îngrozitor tocmai pentru instanţa care n-a văzut „făptaşi“ de soi printre optzecişti?

E devastator să accepţi că se pun între paranteze mai bine de trei decenii de literatură!

Ce ne facem însă cu torentele de superlative care au bântuit cronicile literare, cu premiile cărţilor lunii, anului, deceniului…? Cu toate recompensele pentru „producţiile“ editoriale?!

Şi-apoi, nu tot critica literară a canonizat cândva autori pe care tot ea i-a aruncat mai apoi la coşul de gunoi?

Tot ea, când se vor mai linişti spiritele, va face ordine şi pentru/ printre canonici. Vechi şi noi.

Nici la Patriarhia Română canonizarea nu are mai mult succes. Tot cei canonizaţi cândva rămân de bază! Chiar dacă au mai fost canonizaţi mai recent câţiva, de la Sf. Pahomie, de la Gledin, la Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu.