„Plină de forme orale,

adresate /…/,

de afirmaţii imperioase

şi de apeluri,

de exhortaţii

şi de revendicări,

această poezie

se bazează /…/,

pe o artă a vorbirii.“

Nicolae Manolescu

 

 

O, generaţia mea

 

El stă la masă şi tace

Nu există idee nevinovată despre nimic: bărbat, femeie, copil,

gura ta care tace

Nimic: a trăi e o afacere pe cont propriu care

priveşte lumea întreagă

(ai grijă cum mănînci, cum rînjeşti, cum pronunţi cuvîntul

amor, universul se ia după tine, te judecă)

 

Faţă în faţă cu tine, războiul mondial al lui Este cu

Poate cu trebuie cu A nu fi,

o singurătate totală, alege, tu împreună cu tine, dezbrăcat

în mijlocul mulţimii

 

A vorbi! ori a scoate în văzul tuturora, în lumină

viscerele însîngerate ale zilei de azi: ale mele, ale

tale, ale noastre.

Dezgoleşte-te. Proba adevărului este

rana care eşti tu întreg: drapele, litere, cifre, limba

maternă. Creierul tău, cale a

absolutului mic, sexul tău, dovada răbdării de-a fi,

ultima armă: rîzi pînă la lacrimi.

O bucată din lumea ce se deschide asupra ei însăşi

acest gîtlej, această gură croită cu arma

care vrea să trezească, strigîndu-se.

 

Şi totdeauna numai fragmente, ţăndări, chiştoace

ale unei realităţi care întrece toate măsurile, femeia

aceasta şi-a pierdut hainele, şi-şi caută flămîndă

altele noi, şi umblă să iasă din piele

şi e senzaţională

Haide, cîntă, slăveşte, cuvîntă!

 

O, generaţia mea, generaţie, de ce te ţii de palavre atît?

 

 

Imposibil

 

El stă la masă şi tace

şi totuşi îmbătrîneşte mereu

Nimic nu face, puţină apă bea, puţină pîine mănîncă

şi totuşi îmbătrîneşte mereu

Nimic nu vede în afară, aţipeşte continuu în faţa unei ilustrate poştale

şi totuşi îmbătrîneşte mereu

Nimic nu simte, camera e închisă ermetic

şi totuşi îmbătrîneşte mereu

Nimic nu gîndeşte, doarme, se trezeşte, adoarme,

şi totuşi îmbătrîneşte mereu

Imposibilul, absurdul, realul,

Supranaturalul, universul, haoticul!

şi totuşi şi totuşi

îmbătrîneşte mereu…

 

 

(o mînă imensă)

 

Gloria de flacără a dimineţii.

Înaintez oarbă prin lumina densă. solidă.

mă clatin, n-am voie să mă clatin.

port în mine ceva mai cumplit decît dinamita,

mai coroziv ca neantul.

Roza tumorală aurorală a lumii, petalele ei

se desfac încet în creierul meu, carbonizat

ca o planetă contemplîndu-se, incendiată.

Îi simt mirosul tare de cadavru şi prunc

stînd gata să înflorească. Îi aud respiraţia grea.

Se deschide încet în creierul meu trandafirul

cu un milion de petale, picături de sudoare

şi sînge cad fără sunet,

se pregătesc să iasă

să iasă

să iasă

 

O mînă imensă mă poartă în palmă

 

 

Canon politic

(Femeia)

1989

 

Pînă şi o mare idee odată moartă putrezeşte urît:

ca o pereche de cizme pe un şantier abandonat, ca o mîncare

stricată.

Pînă şi lumina de la răsărit miroase, miroase, pînă şi noi

mirosim, mirosim…

 

Au smuls de pe noi realitatea cea radioasă:

cămaşa era deja lipită de carne,

a rămas dedesubt lumea cea veche, o fantomă, o hîrcă.

Îmi privesc oasele albe

le număr

le mîngîi

şi rîd: ce farsă! ce farsă!

 

 

(Poetul)

Lumea asta-i caducă

 

Ei spun că merge, că se învîrte

iar eu nu văd decît un crepuscul vînăt, prelung,

un lapte vechi, putred,

albind în şuviţe cenuşii cerul concav şi întunecat.

Apa freatică urcă, urcă, urcă    trecînd peste diguri,

şi lumina din ce în ce mai tăcută, mai încruntată

 

Ei spun că totu-i în regulă, că se învîrte

dar e din ce în ce mai tîrziu

 

vă spun,

e tîrziu

e foarte tîrziu