„Plină de forme orale,
adresate /…/,
de afirmaţii imperioase
şi de apeluri,
de exhortaţii
şi de revendicări,
această poezie
se bazează /…/,
pe o artă a vorbirii.“
Nicolae Manolescu
El stă la masă şi tace
Nu există idee nevinovată despre nimic: bărbat, femeie, copil,
gura ta care tace
Nimic: a trăi e o afacere pe cont propriu care
priveşte lumea întreagă
(ai grijă cum mănînci, cum rînjeşti, cum pronunţi cuvîntul
amor, universul se ia după tine, te judecă)
Faţă în faţă cu tine, războiul mondial al lui Este cu
Poate cu trebuie cu A nu fi,
o singurătate totală, alege, tu împreună cu tine, dezbrăcat
în mijlocul mulţimii
A vorbi! ori a scoate în văzul tuturora, în lumină
viscerele însîngerate ale zilei de azi: ale mele, ale
tale, ale noastre.
Dezgoleşte-te. Proba adevărului este
rana care eşti tu întreg: drapele, litere, cifre, limba
maternă. Creierul tău, cale a
absolutului mic, sexul tău, dovada răbdării de-a fi,
ultima armă: rîzi pînă la lacrimi.
O bucată din lumea ce se deschide asupra ei însăşi
acest gîtlej, această gură croită cu arma
care vrea să trezească, strigîndu-se.
Şi totdeauna numai fragmente, ţăndări, chiştoace
ale unei realităţi care întrece toate măsurile, femeia
aceasta şi-a pierdut hainele, şi-şi caută flămîndă
altele noi, şi umblă să iasă din piele
şi e senzaţională
Haide, cîntă, slăveşte, cuvîntă!
O, generaţia mea, generaţie, de ce te ţii de palavre atît?
El stă la masă şi tace
şi totuşi îmbătrîneşte mereu
Nimic nu face, puţină apă bea, puţină pîine mănîncă
şi totuşi îmbătrîneşte mereu
Nimic nu vede în afară, aţipeşte continuu în faţa unei ilustrate poştale
şi totuşi îmbătrîneşte mereu
Nimic nu simte, camera e închisă ermetic
şi totuşi îmbătrîneşte mereu
Nimic nu gîndeşte, doarme, se trezeşte, adoarme,
şi totuşi îmbătrîneşte mereu
Imposibilul, absurdul, realul,
Supranaturalul, universul, haoticul!
şi totuşi şi totuşi
îmbătrîneşte mereu…
Gloria de flacără a dimineţii.
Înaintez oarbă prin lumina densă. solidă.
mă clatin, n-am voie să mă clatin.
port în mine ceva mai cumplit decît dinamita,
mai coroziv ca neantul.
Roza tumorală aurorală a lumii, petalele ei
se desfac încet în creierul meu, carbonizat
ca o planetă contemplîndu-se, incendiată.
Îi simt mirosul tare de cadavru şi prunc
stînd gata să înflorească. Îi aud respiraţia grea.
Se deschide încet în creierul meu trandafirul
cu un milion de petale, picături de sudoare
şi sînge cad fără sunet,
se pregătesc să iasă
să iasă
să iasă
O mînă imensă mă poartă în palmă
1989
Pînă şi o mare idee odată moartă putrezeşte urît:
ca o pereche de cizme pe un şantier abandonat, ca o mîncare
stricată.
Pînă şi lumina de la răsărit miroase, miroase, pînă şi noi
mirosim, mirosim…
Au smuls de pe noi realitatea cea radioasă:
cămaşa era deja lipită de carne,
a rămas dedesubt lumea cea veche, o fantomă, o hîrcă.
Îmi privesc oasele albe
le număr
le mîngîi
şi rîd: ce farsă! ce farsă!
Ei spun că merge, că se învîrte
iar eu nu văd decît un crepuscul vînăt, prelung,
un lapte vechi, putred,
albind în şuviţe cenuşii cerul concav şi întunecat.
Apa freatică urcă, urcă, urcă trecînd peste diguri,
şi lumina din ce în ce mai tăcută, mai încruntată
Ei spun că totu-i în regulă, că se învîrte
dar e din ce în ce mai tîrziu
vă spun,
e tîrziu
e foarte tîrziu