„…poezia lui se naşte, toată
dintr-o distincţie
între contemplaţie
şi trăire.
Contemplaţia introduce
referinţa livrescă /…/,
trăirea la rîndul ei
înseamnă senzualitate,
nostalgie,
instinct al morţii,
iubire.“
Nicolae Manolescu
Cum pe faţa albă a bărbatului
A crescut ramul de sînge tînăr
Prin spuma săpunului de ras
Străbătînd ca un izvor mineral zăpada.
În pomii proaspeţi
Primăvara e viaţă şi venin.
Respiri cu tot trupul –
Arbore întors către gura de aer curat.
Tulpina singură respiră şi înfloreşte
Dedesubt rădăcinile sunt desnădăjduite.
În trupul meu zac fluturi învinşi
Sîngele-i prinde mereu într-o plasă
Un cîntec ascuns din mine îi lasă
Să zboare în mine, albastru prelinşi.
Tăcerea din corpul tău
Ca sîngele împrăştiat pe-o lamă de cuţit.
Ceva desparte obrazul unei fete de optsprezece ani
De acelaşi obraz la şaisprezece ani.
Pot spune însă eu vreodată: frumoasa ca o Inteligenţă?
Am aşteptat atît bună femeie să-mi îndepărtezi
Buzele de tine şi să le apropii de cîteva silabe.
La sfîrşit la sfîrşit acum doar Te iubesc în cuvinte –
Apoi o doamnă făcea băi în sînge cald
Şi scria fiicei sale neînsemnate pentru noi
– deşi cu atîtea gingăşii şi fruntea înaltă
ea însăşi spunea seara domnului cavaler: „Ma mère c’est moi“ –
La micul dejun o fată cu şorţul murdar
Ne oferă madlene pentru un pol
O cheamă Virginia: este indolentă şi surîzătoare.
Încă o vie obsesie a cioclilor păleşte:
nicotină injectată unui biet animal îl ucide pe loc
dar un singur gînd omenesc care nu depăşeşte amintirea
l-ar face mai fericit?
după cum însăşi viziunea amintirii nu depăşeşte
cadrul unui tablou de vară pe o stradă oarecare
în Europa previzibilă
cînd cu ultimele ţigări fumate pînă la capăt
îţi aminteşte căldura şi mai intensă a sărutului
urmărind privirea cîinelui agonic în faţa unui ziar
aruncat cu prima pagină pe asfaltul încins.
Ajunge să scrii despre moarte şi eşti profet:
în aceeaşi zi un om se plimbă pe deal
îl desparte de mine aerul surdo-mut al amiezii
el ţine zîmbetul sus în timp ce cuvintele ating pămîntul
şi vara îl despoaie de încă o valoare divinatorie.
Cel salvat în clinica albă ca un etos al sudului
iată-l surîde limpede cu sîngele prostituat
de Măicuţele Salvării Publice:
după transplant în lipsa diavolului
întîlneşte iarăşi cuvîntul.
O, de-ar mai fi o natură în jurul nostru
pentru cît o iubim degeaba pe asta.
Să treci repede pe lîngă corul de femei bătrîne
izbucnit pe străzi ca un imens infarct
reluat la megafoane pentru încurajarea vieţii
Să nu mai ţii seama de marile ştranduri
păzite de soldaţi şi ademenite de cizmele lor
Acum să uiţi să nu mai plîngi să uiţi
că măreţia durerii este atunci
cînd vîna de bou crapă vîna de om şi atunci
călătorii dăruiţi să-şi strîngă tălpile sfîşiate
cu propriile vene. Să mîngîi sifilisul
zeităţilor cu viaţă veşnic vie care urlă după carnea pierdută
Să strîngi în mînă firele de înaltă tensiune
sensuri absolute şi ucigătoare căzute printre trecători
– mamele sunt femei obişnuite şi ele –
Să-ţi descoperi patria şi s-o numeşti de trei ori
şi apoi Ea să fie ca o mare pîine umilind grîul
Din gropile săpate de prizonieri
Un avion în zbor să nu fie
o metaforă ca şi cum le-ai oferi ultima ţigară ruptă
ci măreţia sferei săpată invers.
Şi chiar dacă o meşă din părul noului născut
este egală cu o şuviţă din părul
celui mai nou dintre morţi
Şi liniile din palmele gemenilor
se rup la fel la moartea unuia dintre ei
Capul înconjurat doar de piele
N-ar mai surîde dar şi-ar striga
Numele la nesfîrşit
Ca într-un tragic basm românesc.
Doar mutul atît de aproape de moarte
Precum purtătorul ei
Fără s-o mai numească.
La Sibiu, în copilăria mea, înainte ca ea să devină
O tinereţe banală jumătate sălbatecă, jumătate literară
Cum mi-a plăcut şi mie să cred c-am avut citind Monsieur Teste
Deseori mergeam cu tramvaiul să cumpăr cireşe.
Mi-am amintit dureros de clar acest episod citind, iarăşi,
Dar mai tîrziu, scrisorile trimise de Radu Stanca, din Sibiu.
În vremea cînd şi el folosea tramvaiul cu cireşe –
– cînd mai tîrziu, la Viena am regăsit tramvaiul cu cireşe
la urechi, era prea tîrziu –
Şi am stabilit legătura stranie
– acele legături care ne distrug viaţa, dîndu-i sensul –
Între această întîmplare uitată şi următorul vers scris de mine:
„Cireşe mari cum atîrnau de nervi străluminîndu-mi calea.“
I-am spus asta apoi criticului Ion Negoiţescu şi el zicea
Că-i destul de interesant cu o neîncredere tot mai tristă
Pe cînd ne vedeam în acelaşi oraş sau aiurea.
Nu ştiu încă ce e mai important între ce trăieşti şi nu e
Şi ce afli tîrziu c-a fost de fapt.