„Cultură poetică

bine asimilată,

inteligenţă, ironie,

simţ critic,

imaginaţie abundentă,

dar nu mai puţină

sensibilitate“.

Dan Cristea

 

 

Somnul de veci

 

Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –

în zbor, în somn, pe pământ?

Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă

de pe lumea de apoi.

 

Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag

gaz metan şi apă care să le sature întrebările.

 

Şi toţi spun că şi-au iubit patria –

în zbor, în somn, pe pământ

răsucind între degete medalia bunicului infanterist

căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.

 

Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,

ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se

întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:

nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat

printre cuvinte.

 

Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară

Luceafărul lui Eminescu!

 

Este o moarte uşoară a unui popor

care nu se mai înţelege pe sine.

 

 

Requiem

 

Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână

ca să mă scape de singurătate

(asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează

la staţia de benzină),

şi cu toate astea ne simţim cu toţii

ca într-un ascensor oprit între etaje

(într-o vreme ne îndeletniceam cu

cercetarea duhurilor)

şi singuri, apăsând,

apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele

izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună.

 

Viaţa îşi continua cursul normal

într-o tăcere întreruptă numai

de zgomotul cocoşilor de tinichea

răsuciţi de vânt pe acoperişuri.

 

Mai erau sălile de dans învăluindu-ne

cu o presimţire de iarnă

(şi fetele din colţul străzii, ascuţite

ca nişte trâmbiţe de aramă: tu tutu tu tutu tu…).

 

Nici un anotimp, doar acesta

(apăsând, apăsând pe butoane,

izbindu-ne de pereţi),

nici o altă linişte, doar a mea.

 

Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste

pentru a fi bântuite de stafii,

acoperiţi-mă,

voi, urşi polari, fantasme, veniţi şi adăpostiţi-mă

de vocea

cu care îmi strig tăcerea pe nume.

 

 

Stare de spirit

 

Cât despre

intensitatea ploii,

numai buzele tale

răspund

acestui an secetos.

 

 

Buze cusute

 

Şi gustul de sânge de pe buzele învingătorului

dar şi gustul prafului adormit pe podele

au acelaşi sfârşit.

 

Nu mai e timp de răspunsuri învingătoare la toate.

Mirosul de carne putredă al adevărului

ni se se strecoară printre dinţi, ni se prelinge pe buze…

 

Aceleaşi buze cu care sărutam de rămas bun aşchiile crucilor:

urâţi şi buni la suflet cu un mănunchi

de spice în braţe – nişte monştri.

Aşa am crescut la piept monstruozitatea: ca pe o recoltă bolnavă,

ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte străine.

 

O trădare cu buzele cusute!

 

Din cuiburile de păsări nu mai zboară nicio întâmplare

înaripată.

Din cuiburile de mitralieră nu mai zboară eroii de o clipă

Şi, în general, nu mai zboară nimic. E o fâlfâire zadarnică,

Un atelier de reparat liniştea de după…

 

Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără aripi:

n-am nume, adresă…

 

Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă:

Am iubit-o şi am uitat-o.

 

Am şi acum poza ei în portofel

şi un număr de telefon

la care răspunde ta-su’.

 

 

Întunericul din jurul meu

 

Îmi este frică de întuneric

pentru că e singurul loc

în care mă simt în siguranţă.

 

Eu şi întunericul din jurul meu:

adică sunt sigur de singurătatea mea.

 

Aşa gândea Aerostate

plângând

prin ploile rozalinde

ca un vechi pacient al Primăverii.