„Vocea poetică

inconfundabilă

şi controlul retoric

al poemelor

/…/,

aparţin unuia dintre

cei mai importanţi poeţi

ai ultimilor ani.“

Dan Cristea

 

 

fără titlu

 

fiecare cuvînt

de îndată ce-l pierd din vedere

devine obiect

care grăbit începe să putrezească

devine vietate

care grăbită începe să sufere.

 

rugină harnică – sufletul nostru macină macină

inexistentul.

 

la căderea serii voi ieşi din casă

şi asemeni mării

mă voi izbi de ţărm şi de stînci

mă voi sparge în mii de valuri

murind şi născîndu-mă

murind şi născîndu-mă

(1979)

 

 

scurtă autobiografie – copilăria

 

m-am născut într-un orăşel cenuşiu

din estul Europei

pe vremea războiului rece. Dunărea

a fost norocul meu, singura mea legătură cu

zona eternă.

de copil mi-am întipărit fluviul în suflet definitiv

ca pe o iscălitură cu fierul roşu. altfel,

mîncam untură pe pîine neagră, zahăr pe pîine neagră

şi noaptea visam o portocală uriaşă, cît casa, cît oraşul,

se făcea că în sucul ei auriu înotam fericit, pînă la

capătul vieţii.

altfel, înghiţeam în fiecare zi, strîmbîndu-mă,

untură de peşte şi o grindină de lozinci, harta lumii

avea pe locul Occidentului, al Americii

o mare gaură neagră, o blestemată gaură neagră,

de care eram învăţat să mă feresc din toate puterile,

nu cumva să cad în ea, căci aş fi fost fără scăpare. iar

ţipătul dubei rănea aerul (tăietură de cuţit pe obraz)

în fiecare noapte, ca şi verbul a ridica. printr-un

astfel de vacarm, murmurul bibliotecii greu-greu

răzbătea pînă la noi. am fost asemenea unei flori

care, pentru a răsări, trebuie, cu tulpina ei plăpîndă,

să ridice, să dea la o parte un munte. iar într-o rîpă de la

marginea orăşelului

zăcea un cadavru transparent şi înmiresmat

pe care nici unul dintre noi nu-l zărea.

un cadavru care creştea necontenit cum cresc

pomii sau ierburile.

creştea transparent şi înmiresmat

şi nimeni, absolut nimeni nu părea să-l observe.

abia acum, cînd scriu (sufletul îmi este

un labirint cu aripi şi vise niciodată trăite

îmi cad din ochii obosiţi

aidoma unor boarfe dintr-un cufăr ponosit şi spart),

abia acum

îl văd şi înţeleg

că era cadavrul lui Dumnezeu

(1994)

 

 

Artă poetică

 

vai, cîteva tărîmuri se resfiră prin aer

ca paginile unei cărţi.

sintaxa îşi face de la sine regulile

aidoma unui fluviu care-şi croieşte albia leneş.

 

pe ţărm se ivesc furnicile mirmidone, mii şi mii,

cară în spate marele zar, cu şase pe toate feţele,

zarul însufleţit, care surîde.

 

„cine-l ridică, cine-l azvîrle, zic,

să vedem ce cade,

şasele vieţii sau şasele morţii?“

 

atît. în asta constă toată arta.

(2003)

 

 

în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată

 

în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată.

nu ştim toţi decît să murim.

 

infinitul n-a intrat în vieţile noastre

precum vîntul într-o casă cu geamuri deschise.

 

nimeni n-a fost în stare să îmbrace

ca pe o cămaşă

cerul cu stele.

 

zeul n-a curs, aur topit,

prin cuvintele noastre.

 

minciuni pitice, bani transpiraţi, ulcere,

disperări, coşmaruri.

haite de cîini sălbăticiţi

noaptea pe străzi întunecate şi sparte.

munţi tociţi, la nivelul caldarîmului.

inimi cu pînze de păianjen, inimi – şlepuri

încremenite pe dune de nisip.

biserici plecate din propriile lor ziduri.

 

aici nimeni n-a înviat niciodată.

nimeni nu s-a lăsat răstignit pe cruce.

oraş confiscat, sigilat de moarte.

(2003)