Florin Iaru

„Împreună cu

Mariana Marin

şi Elena Ştefoi,

Florin Iaru,

unul din marile

talente actuale,

scrie poezia politică

a generaţiei lui.“

Nicolae Manolescu

 

 

Moartea primilor cubişti

 

Când bat din mine cu pumnii în coaste

un fel de sergent un fel de oaste

în sufletul tău se sinucid cu mangal

un şarpe boa şi-un papagal

 

Dacă liceul memoriei închide diseară

dacă elevii absenţi umblă cu poza ta subsuoară

dacă eu înţeleg că voi fi când eu sunt

tu inspiri iarbă şi expiri pământ

iar „tu, cea frumoasă“ s-aşază să moară

 

Vin rudele: pisici macarale maeştri

scrisori expertize ştampile tereştri

intrându-mi în suflet cu rigla şi cheia

Vin câinii somându-mă: „Să spui – ce-i aceea

când Dumnezeu când creie femeia“

lătrându-mă cu lătratul lor de pedeştri

 

Ce să le spun

cu vorbele mele carne de tun –

şi ce să le dau

dacă am surzit la „ham“ şi la „miau“?

 

Dar am să le arunc sufletul care

seamănă cu un început de ninsoare

pe coasta Dalmaţiei

pe ospiciul imaginaţiei

unde zeii nudişti

înţeleg negarea negaţiei

unde s-a aflat că exişti

la moartea primilor cubişti

unde te-ai vândut pe un ban

în pofida inflaţiei

unde în preajma noului an

dacă nu mai exişti

dacă nu mai rezişti

cozile câinilor trişti

vor ţâşni vesele din ghiozdan.

 

 

Zile de viol şi râs

 

Sparse cu umărul pintenat toate uşile

dincolo de care se auzea chiţăitul ei fezandat.

Acolo, vectorial, masculin, îi cârpi două palme

şi, pocnind-o cu capul de scaun,

o întinse pe podele.

Efortul îl costă un râgâit de şapte secunde,

burta lui mare acoperi pântecul mic.

Scoase un cuţit şi, scrijelind-o pe faţă

o îndemnă să-şi desfacă picioarele.

Răcnetele gurii mai roşii ca sângele

gâlgâiră

făcând să zboare bibelouri din noptieră.

I se sparseră cu plăcere în cap.

O boţi ca pe un pachet de caramele

într-o digestie externă,

după care, ridicându-se în picioare,

se pişă pe ea.

Soarele chicotea auriu după cercevea.

Se şterse de uşi, de ferestre, lăsând în camera deflorată

o scriitură obscură, urmând a fi descifrată.

 

 

Hai ku

mine peste muntele Fuji

 

Capul meu cade

pe

maşina de scris

……………………..

fruntea de rânduri mi-e plină

 

 

Est etica

 

Ştiu că-i de necrezut, dar chiar azi-dimineaţă

l-am văzut pe Todor Jivkov cu legume în piaţă.

Era un cetăţean cumsecade, încântat de ardei şi de roşii.

Lângă el, János Kádár controla cocoşii,

gâscanii, raţele, claponii, curcile la grămadă.

Nici nu părea să mă vadă,

aşa cum explica, expert, preţul cu de-amănuntul

lui Honecker ce-şi expusese smântâna şi untul.

Lângă tarabă, Brejnev Leonid, cu un succes nebun

vindea carne tocată scoasă din tun,

vindea puieţi de mesteacăn, ruseşti, veritabili.

La concurenţă cu Husák, păreau doi conetabili

când cel de pe urmă, nu-l luaţi în tărbacă,

vindea pulpă sau coapsă înmiresmată şi cehoslovacă.

Nici cumătrul Jaruzelski nu se lăsa mai prejos

înconjurat de producţia mică a ochelarilor de os.

Toţi cumsecade, toţi cu faţă umană, toţi, deopotrivă,

cuprinşi în aceeaşi cooperativă

a lucrului bine făcut. Iar la loc de onoare

trona încins în halat peticit, între sule, cosoare,

un cizmar genial ciocănind cuişoarele.

Ştiu că-i de necrezut, dar lumea le zâmbea la piaţă,

iar ei zâmbeau lumii, verde, în faţă.

 

Şi peste verzeala zidurilor strălucea soarele.

 

 

Stil

 

O cutie neagră în creier. Dacă se sparge

cazemata de oase, ea va mărturisi.

Aşa suntem trimişi la culcare, copii.

Şi iar ne îmbrăţişăm cu frenezie ori stinghereală.

Noaptea, când degete galbene sar din zid

strângându-ne tare unul într-altul,

tu aproape mă strigi şi eu parcă răspund

dintr-o altă întunecată îmbrăţişare.

 

Poate crezi că amestecând saliva, suflarea, sexul,

lumea începe să ne încapă.

Şi cauţi cu disperare în somnul de toamnă

o cutie tot mai mică, mai neagră.