„Împreună cu
Mariana Marin
şi Elena Ştefoi,
Florin Iaru,
unul din marile
talente actuale,
scrie poezia politică
a generaţiei lui.“
Nicolae Manolescu
Când bat din mine cu pumnii în coaste
un fel de sergent un fel de oaste
în sufletul tău se sinucid cu mangal
un şarpe boa şi-un papagal
Dacă liceul memoriei închide diseară
dacă elevii absenţi umblă cu poza ta subsuoară
dacă eu înţeleg că voi fi când eu sunt
tu inspiri iarbă şi expiri pământ
iar „tu, cea frumoasă“ s-aşază să moară
Vin rudele: pisici macarale maeştri
scrisori expertize ştampile tereştri
intrându-mi în suflet cu rigla şi cheia
Vin câinii somându-mă: „Să spui – ce-i aceea
când Dumnezeu când creie femeia“
lătrându-mă cu lătratul lor de pedeştri
Ce să le spun
cu vorbele mele carne de tun –
şi ce să le dau
dacă am surzit la „ham“ şi la „miau“?
Dar am să le arunc sufletul care
seamănă cu un început de ninsoare
pe coasta Dalmaţiei
pe ospiciul imaginaţiei
unde zeii nudişti
înţeleg negarea negaţiei
unde s-a aflat că exişti
la moartea primilor cubişti
unde te-ai vândut pe un ban
în pofida inflaţiei
unde în preajma noului an
dacă nu mai exişti
dacă nu mai rezişti
cozile câinilor trişti
vor ţâşni vesele din ghiozdan.
Sparse cu umărul pintenat toate uşile
dincolo de care se auzea chiţăitul ei fezandat.
Acolo, vectorial, masculin, îi cârpi două palme
şi, pocnind-o cu capul de scaun,
o întinse pe podele.
Efortul îl costă un râgâit de şapte secunde,
burta lui mare acoperi pântecul mic.
Scoase un cuţit şi, scrijelind-o pe faţă
o îndemnă să-şi desfacă picioarele.
Răcnetele gurii mai roşii ca sângele
gâlgâiră
făcând să zboare bibelouri din noptieră.
I se sparseră cu plăcere în cap.
O boţi ca pe un pachet de caramele
într-o digestie externă,
după care, ridicându-se în picioare,
se pişă pe ea.
Soarele chicotea auriu după cercevea.
Se şterse de uşi, de ferestre, lăsând în camera deflorată
o scriitură obscură, urmând a fi descifrată.
mine peste muntele Fuji
Capul meu cade
pe
maşina de scris
……………………..
fruntea de rânduri mi-e plină
Ştiu că-i de necrezut, dar chiar azi-dimineaţă
l-am văzut pe Todor Jivkov cu legume în piaţă.
Era un cetăţean cumsecade, încântat de ardei şi de roşii.
Lângă el, János Kádár controla cocoşii,
gâscanii, raţele, claponii, curcile la grămadă.
Nici nu părea să mă vadă,
aşa cum explica, expert, preţul cu de-amănuntul
lui Honecker ce-şi expusese smântâna şi untul.
Lângă tarabă, Brejnev Leonid, cu un succes nebun
vindea carne tocată scoasă din tun,
vindea puieţi de mesteacăn, ruseşti, veritabili.
La concurenţă cu Husák, păreau doi conetabili
când cel de pe urmă, nu-l luaţi în tărbacă,
vindea pulpă sau coapsă înmiresmată şi cehoslovacă.
Nici cumătrul Jaruzelski nu se lăsa mai prejos
înconjurat de producţia mică a ochelarilor de os.
Toţi cumsecade, toţi cu faţă umană, toţi, deopotrivă,
cuprinşi în aceeaşi cooperativă
a lucrului bine făcut. Iar la loc de onoare
trona încins în halat peticit, între sule, cosoare,
un cizmar genial ciocănind cuişoarele.
Ştiu că-i de necrezut, dar lumea le zâmbea la piaţă,
iar ei zâmbeau lumii, verde, în faţă.
Şi peste verzeala zidurilor strălucea soarele.
O cutie neagră în creier. Dacă se sparge
cazemata de oase, ea va mărturisi.
Aşa suntem trimişi la culcare, copii.
Şi iar ne îmbrăţişăm cu frenezie ori stinghereală.
Noaptea, când degete galbene sar din zid
strângându-ne tare unul într-altul,
tu aproape mă strigi şi eu parcă răspund
dintr-o altă întunecată îmbrăţişare.
Poate crezi că amestecând saliva, suflarea, sexul,
lumea începe să ne încapă.
Şi cauţi cu disperare în somnul de toamnă
o cutie tot mai mică, mai neagră.