„Luxuriantă, concretă,

cotidiană, prozastică,

folosind limba vie,

vorbită,

plină de ecourile

şi detaliile zilei de astăzi /…/,

poezia lui Gellu Dorian

este a unui remarcabil

şi, din păcate,

nu îndeajuns de bine

cunoscut poet.“

Nicolae Manolescu

 

 

Catalog. Întîlnirea de o sută de ani

 

Privesc cum toţi poeţii generaţie mele

s-au născut acum o sută de ani,

de parcă ar fi fost ieri,

unii au ajuns deja ziua de mîine,

alţii n-au apucat-o nici pe cea de ieri,

Aurel, Dan, Ion, Nino, Madi, Alexandru, Traian, Zubi,

azi, Muri poartă o cîrjă din lemn de cireş înflorit

să-i adie mirosul de alambic

şchiopătînd ca Byron la Missolonghi,

Marta s-a sprijinit şi ea într-un baston

ca o regină în sceptrul cu care atinge cerul

să se audă cum în geam îi bat razele de lună,

Lucian îl ceartă pe Putin să facă linişte în Parcul Copou

prin care se plimbă Nichita cu capul rotund ca un ou,

care-i alungă mierla poposită aici de la Casa Pogor,

plină acum doar de prigorii,

Călin mută zilnic Paralela 45 de la Piteşti la Băbana

unde ciupercile sunt cît umbrela

cu care-i apără de ploi pe vecinii lui, Bogdan şi Simona,

Ioan îşi ocroteşte familia de invazia hunilor

de acum o mie de ani

să nu facă praf livada de peri a lui Traian

care-i scrie lui Romândor versurile lipsă din Ţiganiada,

George se uită în calendarul costoboc

şi vede cum voievodatul lui Gelu devine al lui Gyulo,

trage cortina la Carei şi Halmeu în care

se opreşte vîntul Ahab în urechile lui Dumitru

întors din Nausika,

Adrian aleargă după inelul de aur din părul unei femei brunete

şi schimbă poziţia de tragere

din clipă în clipă, în funcţie de prietenii de moment,

de duşmanii imaginari,

Radu îşi aşază şi el scutul în direcţia de unde crede că ar veni

vreun glonţ otrăvit, adună lemne

pentru o iarnă mai lungă decît veacul,

Nicolae şi-a donat toate tablourile şi cărţile primăriei din Vînători

şi priveşte în rai ca în propria garsonieră, goală acum

ca o femeie pe care n-a văzut-o aşa niciodată,

îşi va împărţi gloria Ozanei cu Daniel, care zboară

pe deasupra statuii lui Eminescu de la Fundaţii,

împrăştiind puf din penele ciorilor

împuşcate de Creangă,

Cassian iese zilnic cu Iacob Negruzzi prin dulcele tîrg

şi convorbesc literar încă sute de ani de aici înainte,

Vasile ţine în mînă paharul ca pe amforă

să nu se spargă femeia adormită acolo,

Lis răstoarnă munţii şi se ceartă cu urşii

în al căror bîrlog intră să hiberneze

în timp ce aceştia îi intră în casă

şi-i frunzăresc manuscrisele încă nepublicate,

Gabriel cartografiază puterea în Ikaria

ţinut în braţe de cele nouă muze

ca pe un copil care nu a adormit de cînd se ştie,

privind minunea lui Petrache Lupu pe cupola unei biserici,

Marian pune jaloane din păhăruţe între lumea de aici

şi lumea de dincolo

şi vede cum Dumnezeu cerne aceeaşi făină

de la primul bob de grîu la ultimul,

Bogdan se crede mereu în ziua de Luni

cînd înfloresc toate celelalte zile ale săptămînii,

la comanda Profesorului, care-i arată lui Mircea

stogul de fîn în care foiesc păsările iarna

ca în panoplii premiile adunate de peste tot

cu migala omului din Tecuci,

în timp ce Florin aprinde fitile

la capătul cărora nu aşteaptă nimeni,

Romulus, bucuros şi brîncovean, îşi dispută cele

şapte coline peste care vor zidi cetatea eternă

din cuvinte mai dure decît cărămizile,

unde îl vor îngropa pe fratele Abel,

Daniel stă la poalele Tîmpei

dezgropînd acelaşi aforism dintr-un poem nescris,

Matei trăieşte în braţele Thaliei şi ale lui Clio

ca într-un buzunar cu pîine furnicile şi greierii,

făcînd rocadă între Molière şi Ionesco,

Magda tace asurzitor într-un tablou de Picasso,

Elena face filosofie de Boroaia departe de Troia,

fără Paris alături, doar cu o cohortă de mirmidoni alături,

Viorel oţeleşte sîrma de aluminiu a unui gard

după care stă închis zidul chinezesc,

în Florida, Liviu, fiul lui Hipocrate,

alungă aligatorii din preajma Doinei,

în timp ce sub cetate muşatină, Constantin încă ridică

zidul de neutrino pe care-l pictează cu vieţile după Vasari,

Dimi stă pe Podul Minciunilor şi spune adevărul

pe care Jean i-l pune pe versurile lui Mopete

crezînd că sunt cei mai frumoşi bărbaţi din oraşul acela,

Liviu Cretanul locuieşte într-un blog

şi crede că din gîlceava lui se va îndrepta lumea,

IoanEs trage la uşa cîrciumii toţi îngerii

ascunşi în bulbii de cartofi din pămîntul Eudului,

trăgînd cu ochii la Muri, care stă pitit într-un alambic,

ca Diogene în butoiul golit,

ceilalţi îşi botează încă numele

în apa Iordanului,

sperînd că mîine vor fi alături de ceilalţi,

ca tîlharul în rai, alături de Iisus –

 

privesc liniştit şi aş vrea să întorc timpul pe dos

ca pe o cămaşă plină de versurile lor,

pe care o îmbrac şi o dezbar zilnic

de o sută de ani.