„În ultimă instanţă,

Călin Vlasie

e un poet experimental

urmărind

să nu distrugă poezia,

ci să o salveze.“

Gheorghe Crăciun

 

 

PSITTEY

(Scrisori)

 

I.

Numai aşa ar mai putea fi o cale de ieşire din

această grotă. O grotă ai cărei pereţi sunt

mari ecrane. Dincolo o viaţă ireală. Neînchi-

puită. Te simţi un om de grotă. Nu mai poţi

rezista în atâta întuneric. Ochii te dor. Ai

vrea să-i smulgi. E greu să te orbeşti singur.

Dincolo mirajul unor culori. Şi atât. Restul

imaginaţie. Îţi imaginezi o altă viaţă. Nu

vei trăi-o nicicând. Urli şi nu te aude nimeni.

Nu eşti nici om de grotă. Eşti un mic animal

fără ochi. 90% din informaţii dispar. Pierzi

şi ultima şansă. Vrei să mori şi nu poţi. Sau,

dacă eşti nebun, poţi încă spera. O speranţă

fără temă precisă. Vai de capul tău! Iar tim-

pul trece. Un oligofren care perseverează la

infinit. Dincolo nimeni nu crede că mai tră-

ieşti.

Mai ai încă putere să scrii. Ceva aparent abstract.

Ceva care este doar în capul tău, dumnezeu ştie un-

1. Scrii până nu te mai recunoşti. Halucinant. În

mod normal tot ceea ce scrii ar trebui să fie un urlet

profund şi prelung.

„Întrebarea-cheie nu este ce este? sau ce va fi?

ci ce faci omule?“ Aşa scrie în „Omul şi universul

informaţional“. Deci: ce faci omule? Nu fac nimic.

Îmi imaginez. Asta fac din tot ceea ce aş putea face.

Nu vreau să devin schizofren

 

II

Există un oraş care se naşte în singurătatea şi

haosul sfârşitului de mileniu. Exact în momentul în

care toate speranţele şi năzuinţele sunt proiectate în

necunoscutul necompromis al mileniului următor.

El se cheamă Urbs sau Miezul Lumii sau, mai

simplu şi mai concret, PSITTEY.*

Psitteyenii sunt un fel de cetăţeni minusculi, dar

pe măsură ce conştiinţa lor devine mai clară, mai in-

tolerantă, deci mai ordonată, cu atât dimensiunea lor

lumească devine mai vizibilă şi deci mai inevitabilă.

Acolo unde se naşte, se dezvoltă, se maturizează

un psitteyan, aerul, apa, focul, pământul şi ideile sunt

imediat şi puternic activate

 

* Anagramând, „PSITTEY“ nu înseamnă nicidecum „Piteşti“,

cum au crezut de-a lungul anilor criticii mei.

 

III

S-ar putea să fie o iluzie. Nu ştiu. Încerc să mă

concentrez în stilul K.W. – 35. Iată ce descopăr:

un cerc din ce în ce mai îngust al conştiinţei şi

o nemaipomenită debandadă a măştilor şi tot mai

multe voci care nu se văd.

Ce vor toate acestea? Nu vor să ştie nici de unde

vin, nici încotro se îndreaptă. Vor să ştie cine le

dirijează.

Mult timp am crezut că personalul este superior im-

personalului. Am dezvoltat chiar o filosofie. Că-

tre anul 35 am început să-mi dau seama că in-

dividul a murit odată cu dumnezeu. „Noi“ este

superior lui „eu“, „tu“ şi „el“. „Noi“ este un

imens magazin în care câteva idei sunt multipli-

cate în miliarde de forme sensibile.

O paradă şi nu un paradis.

 

IV

Automatele vor să reînvieze. Tot ceea ce a devenit

pasiv, stereotip, mort vrea să-şi recapete sufletul.

Imensa păpuşă vrea să fie vie. Din nou. Vrea să

se supună propriei gândiri şi propriei afectivităţi.

„Eşti sigur că nu greşeşti?“ vociferează iarăşi: iarba,

copacii, albinele, atâtea păsări şi încă atâtea pi-

cioruşe şi mâini colorate. Puteri şi ordini noi.

O, câte minuni ar putea săvârşi un dumnezeu-electro-

nist!

 

V

Imaginea unui bloc ale cărui etaje sunt ca nişte ceruri

suprapuse. Un lift implacabil care te urcă la ce-

ruri şi te coboară din nou pe pământ.

Un bloc ca o gură a raiului.

Un bloc ca un axis mundi.

Comunicare între rai şi iad. Un bloc ca un arbore

cosmic. Posibilitate unică de a te lansa în supra-

lumesc. Antenele: simbol al vizualizării şi sono-

rizării supralumescului. Supralumescul = con-

tactul cu lumea. Eul este infernal, noi-ul este

paradisiac. Urcare de la eu la noi. Eu-urile în co-

municare crudă devin tu-uri.

Egocentrismul este depăşit de altercentrism sau nos-

centrism. Viaţă şi moarte. Ascendenţă şi trans-

cendenţă. Zeiţele sunt: Fisioteia şi Psihoteia.

Nu va trebui nici să zbor nici să mă caţăr pe acope-

rişul acestui bloc verde. Nici să fiu pasăre, nici

să fiu maimuţă. E de ajuns să iau liftul şi să mă

urc în ceruri.

 

VI

Ninge ca într-o stampă japoneză.

Ce se va întâmpla acum?

Zambilele, ghioceii galbeni, narcisele, cârciumăresele,

lalelele şi florile de zarzăr, piersic, măr, cais,

cireş, chiar şi de prun sunt deschise ca nişte ochi

de copil.

 

VII

Despre aceeaşi obsesie: o realitate mai puternică

decât imaginaţia. Imaginaţia – un refugiu al eu-lui.

Realitatea – o capcană a eu-lui.

„Imaginaţie – progres

La al poeţilor congres!“

Şi:

„De-atâta realitate

Nu mai poţi citi o carte!“

Străzile, zidurile, aerul – toate sunt poluate cu

realitate. Puţin realism (imaginaţi-vă!) ne-ar aduce la

realitate.

E o frumuseţe, ce spun, e o nenorocire să ai sim-

ţul realităţii şi graţia imaginaţiei.

 

VIII

Dar nebunia cine s-o înţeleagă?

Tinereţea noastră toată-i scufundată

în nebunie.

Nu poţi fi nici optimist nici pesimist.

Poţi cel mult visa.

Ca şi smochinul pe care l-am plantat

cu mâna mea în spatele casei

delirant.