„Autorul nu joacă, precum

majoritatea colegilor săi,

la bursa realului contingent

sau a transcendenţei

de hârtie

(pentru el

criza limbajului nu există),

ci la aceea a irealităţii

şi a transfigurării.“

Paul Cernat

 

 

Anotimp

 

Această tristeţe sacră a norilor

zugrăvită pe fereastră.

Acest sfârşit de secol

împroşcat pe pereţi!

Ca o apă grea se scurge pe străzi seara…

 

…Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,

cine ne-a zidit în piept

aceste scunde uşi?

Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.

Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:

De ce ai venit aici,

pentru ce te-ai întors?

Pleacă, ieşi cât mai ai timp.

 

Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:

Ieşi cât mai repede din această lumină

şi lasă-mă singur

să respir în umbra mea…

Feţele cui se păstrează aici,

în această putredă lumină de seară?

O mie de capete retezate

aşteaptă ce anotimp?

Braţele cui vor fi semănate pe câmp,

dinţii cui vor răsări din iarbă?

 

Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.

Cu ţeasta lui Yorick în mâini, mă întreb:

Dacă am secerat

unde şi ce am secerat?

Şi dacă adun, când şi pe cine adun?

 

 

Cuşti de aur

 

Seara voi înjunghia Râul,

ca pe o piele de cal îl voi întinde în pod.

Pe aceste păsări flămânde

şi pe aceşti câini hămesiţi

cu măruntaie aburite de frig îi voi hrăni.

 

Peştii ce se zbat în zăpadă,

cu solzi de aur şi suliţe-n gură,

nu sunt chiar peşti: în zale de aur,

au venit cavaleri mândri,

prin frig au străbătut, pe cai albi,

ţinuturi întinse, oraşe bogate;

în urma lor numai praf, numai scrum au lăsat

şi apoi cu tot cu cai,

cu tot grosul armatei,

cu tot cu tobe, cu tot cu tunuri şi flamuri

au intrat sunând din goarnă în Râu şi n-au mai ieşit…

 

…Voi atârna de nori apa,

de cer, seara, în cuie

ca pe o piele de cal

râul îl voi întinde şi-l voi lăsa să se zvânte în vânt.

Cei care tac îşi merită soarta, spun.

În marile oraşe, femeile

au pene de vultur pe cap

şi ochi de linx în cap.

Ouă de vultur clocesc,

în timp ce bărbaţii se învârt prin bucătării,

spală vase şi curăţă peşti.

 

În cuşti de aur voi închide mâini

şi le voi pune să cânte la harfă.

În cuşti de aur voi închide

mâini şi gâtlejuri şi le voi pune

să cânte cântece vechi

într-o limbă nemaiauzită la uşi.

 

 

Mâinile

 

Îmi înfig unghiile în aer

şi el sângerează.

Cu ambele mâini zgârii apa

şi ea sângerează.

 

Numai mâinile nu, numai mâinile nu!

 

 

Oraşul

 

Oraşul ne apărea

ca un lanţ uriaş

prins din loc în loc cu lacăte grele

în fiece fereastră

în fiece balcon

bărbaţi şi femei,

bătrâni şi copii

care ne arătau mâinile

prinse-n cătuşe ruginite de lanţuri

fiecare casă ne apărea

ca un lacăt pe care

norii negri ce se perindau pe cer

căutau să le deschidă.

 

Treceam pe străzi

târându-ne paşii şi umbra

ne opream la fiecare semafor

ridicam pumnii spre cer

în timp ce ochii ni se acopereau

de broboane de sudoare

trecând pe străzi, ne-am zis

timpul nostru se sfârşeşte aici

cu fiecare pas pe care-l facem

ne eliberăm de teamă,

ne eliberăm de moarte

 

ne târam în genunchi

privind manechinele goale

din vitrine simţeam cum ne pătrundea

prin piele broboane de sudoare

presărată printre bucăţi de sticlă spartă

 

da, ne ridicam ochii

şi pumnii spre spărtura din cer

prin care se întrevedea

patria noastră pierdută

patria noastră eternă.