„Aurel Pantea a rămas
prin excelenţă
poetul neantului /…/
deşi bolnav de neant,
găseşte o satisfacţie secretă
în starea aceasta /…/
E sindromul bolnavului
ce se vindecă
şi priveşte îndărăt
cu stranie detaşare
îndrăgostită.“
Marius Miheţ
Compacţi în desişul de solitudini remarcăm valuri sure:
Evidenţa, apa grea suie cărnoasă
în toate fantasmele.
Ce-a făcut din noi viaţa?
Saturaţi şi prăfoşi într-un măcel de ecouri
invocăm Omul cu Litere Groase:
Unde ţi-s membrele, omule, membrele, memoria. N-are
membre,
el e clarul,
iezerul vieţii posibile.
Un potop de certitudini mocnite
egali ne face
infernului.
Dar noi compacţi în desişul de solitudini
schimbăm vizite
cu maestrul supliciilor, aşa de retorică, între noi şi carne
numai negura mai poate alege
drumul semnificaţiilor, numai ea imaculata
pudoare a flăcării cînd coboară la verb
de-i asupreşte mădularele.
Numele mamei ca un subţire acoperiş
Sentimentul că sînt cu ai mei, că nimic
nu s-a rupt din nişte vechi legături,
că numele mamei rezistă ca un subţire acoperiş
deasupra cărnii, că atîta timp cît el nu se surpă
nu voi fi străin că nu tremur
prin moliciuni, că nu apar
crudităţi
dacă mă ştiu legat la surse amicale,
mă trezeşte din spaima că o dimineaţă
cu sunete proaspete şi lumini, dacă ar fi gîndită
cu ferocitate, mi-ar da imaginea unei guri
pornite să consume, să consume,
inevitabil, viziunea că aş trăi într-o casă
cu pete uşoare de sînge, resorbite
în tencuială.
Noaptea sîntem autentici, încep
jupuirile, dezintoxicaţii
pe suprafeţe mari. Arată-ţi inima, în jurul
ei clişee cu chipuri
desfigurate. Poate fi orice, cum stai lungit
la îndemîna terapeuţilor, ei văd celulele
în timpul lucrului, simt pneuma
şi bolboroselile înfăţişărilor
prenatal sufocate, ulterior le simţi
solidificate şi te trezeşti. Zile trecute
izvorăsc. Stoarce-mi pielea
în pîrîiaşele lor de limfă.
***
Îţi scriu cînd plictisul a devenit nebunie,
umblu pe străzi lungi, pe lîngă clădiri
construite în stiluri apuse şi cobor
în urbea spectrală a inteligenţei, măsor
bătrîne siluete, braţele lor scrumite
ating reliefuri în retragere, e lungă ziua,
lumina se retrage lent, scad,
un ton mai jos şi totul mi-ar deveni egal,
risc să confund două ritmuri:
resorbţia luminii din ziua pe sfîrşite,
ameninţînd cu apariţia golului ireparabil
şi pulsul inform care îl suplineşte,
atacînd insidios gîndirea
***
A cui favoare, ca posedaţii,
o împlinim? Pacte, în legea înfierată,
sting luminile,
genetica e tot o politică în care
proiectantul lucrează cu materie primă
luată direct din victimă,
întinsă pe planşe, iar în urmă se sting toate luminile
***
Bărbaţi într-o berărie. Tonuri
brune înconjurate
de geamuri ude. Aici totul devine lichid.
Pe alocuri cresc tinere reverii. Toţi
l-au văzut pe nu. A-l simţi
şi a continua, totuşi. Unul vorbeşte
foarte aproape de mine, duhoarea gurii
îmi spune ceva despre mortul
pe care îl ţine îngropat. El
va învinge. Muşchi, grimase, clipiri, fond vânăt.
Prea puţin pentru a vorbi de feţe. Timpul
mănâncă la o masă îmbelşugată, îşi consolidează
senioriile. Conceptele negative devin
borţoase de atâta viaţă.
La noapte fiecăruia îi va răsări steaua: precisul,
strălucitorul semn minus
va presăra peste tot
lumea lui nu
***
Şi-aşa, niciodată nici un glas
doar presimţirea că şi smalţul ei crăpat
sub grosimea straturilor şi obrazul lor
plat şi ochii lui ca nişte lame, vederea
lor taie lumea ca pe o vită,
neobosită, maşina de tocat zvârle hălci
şi cheaguri, naştere după naştere
în halele de producţie,
limba mea e timpul pe stârv
***
După întîlnirile cu nimicitorul nu mai ai chip,
porţi doar un nume şi te transformi cu totul
într-o limbă necunoscută,
o limbă vorbită de razele uraniului,
nimicitorul aplaudă, moare de rîs în propriile lui aplauze,
se uită la inima mea, asta face mereu, se uită la inima mea
cu razele uraniului