„Cu o intuiţie vizionară

extraordinară,

poetul răstoarnă

cu violenţă realul

în fântâna nesleită

a ochiului orb,

înecându-l

într-o bulboană fără fund

i recuperându-l apoi

mai viu, mai proaspăt.“

Marin Mincu

 

 

Sân-Petrii de iarnă şi fiarele

 

Aleluia,

numai stihiile Nordului mai păstrează

urmele către Sân-Petrii de Iarnă.

O data pe an, în ianuarie, fiarele urcă sus

pe cărări către ei. Le-am urmărit:

 

una a primit o oaie, alta o vită; una

o ciută, alta un cal. Asta vor mânca

întregul an: lupii, jderii, urşii.

 

„Ai venit pe-ascuns, m-au certat

Sân-Petrii de Iarnă găsindu-mă în văgăuni. E

interzis să amesteci fiarele cu omul în

noaptea asta. Va trebui să le slobozim

şi spre oameni…“

– Aleşilor ai Iernii, le strigai, ştiu că

poezia nu se hrăneşte cu carne de fiară;

deasupra ei doar păsări: ce nici nu

ară, nici nu seamănă…

 

,,Ceea ce vezi

pe creangă nu sunt păsărele

ci sunt sufleţele“, auzii. Şi Sân-Petrii

tăcură. Era o noapte geroasă în Nord. Cerul

atârna deasupra ca un uger de vită nemuls

din care picura lapte de stea strepezită.

Credeam că Sân-Petrii de Iarnă nu-mi

ştiau poemele mele despre pietrele Nordului

dar ei îmi grăiră:

 

,,N-ai venit singur: ştim că mai sunt fiare

care nu trăiesc în stihiile Nordului – fiara neagră,

litera, creşte din creierul tău. Cu tine a venit

pe ascuns – pe ascuns se va târî ca şerpii,

va ataca omul din colburile pergamentelor, de

pe pagini, din inscripţii de piatră şi de pe sigilii,

ca lupii pe care i-a văzut în noaptea asta…“

 

– Îndurare, am cerut, am un ochi orb:

cum aş fi putut vedea fiarele şi pe voi, Aleşilor,

în acelaşi timp?…

 

„Nu vei duce altă tablă cu alte legi de pe

Munte, îmi strigară, decât cenuşa Ochiului Orb.

Orice stâncă are sălbăticia de-a-şi auzi în ea

nisipul. Tu îţi vei auzi cenuşa literelor,

vălurindu-se, să-ţi sape urmele…“

 

 

Codexul negru

 

În Codexul Negru nu există nicio referinţă

la cer

pentru că bezna n-are cer

dar tot ce se întâmplă sub cer dispare în beznă

 

Literele Codexului Negru sunt dealuri şi

broaşte, pietre şi cochilii de melci –

nu există nimic în afară de litere

ele se alăptează una pe altă de parcă fiecare

ar fi un uger de bivoliţă

 

„Tu ai un Ochi Orb şi un Ochi Teafăr,

mi-au spus bătrânii din sat. Să te fereşti

de mândria vană că poţi citi Codexul Negru

şi să nu dezvălui ceea ce scrie în el…“

 

Primele lui rânduri mi-au şfichiuit ochii

cum zdreleşte grindina mâţişorii mugurilor –

„Vor fi orbi, tot mai mulţi orbi

şi nimeni nu va mai şti care drum duce spre Nord…“

 

Poate că nu desluşesc bine literele Codexului Negru

dar le adaug, pe margini, alte forme

le refac încrengăturile arabescurilor

precum ţăranii mei desecau holdele

săpând răzoare de la o groapă la altă

până la râu.

 

„Fereşte-te să scrii alte cărţi cu alte litere

decât ale Codexului Negru, mi-au mai zis

bătrânii. Ai putea fi un preot al lui

cu Ochiul tău Orb cu care vezi pietrele,

recifele, diamantele şi

pe Dumnezeul beznei deasupra lor

aşezând vreascuri, ierburi uscate şi tulpini putrede

pregătindu-le, parcă, pentru un mare foc…“

 

Am şi eu un moment de paznic obosit lângă Codex

când am întins mâna, tulburat, după un pahar –

marginea lui ciobită mi-a sângerat buzele

amestecând vinul cu sângele

atunci mi-am amintit un vers din Fernando Pessoa

vântul „vorbeşte despre vânt“

precum pământul din satul meu vorbea cu muşunoaiele cârtiţelor

iar focul pe care-l aprindeam pe dealuri

vorbea despre cenuşă ridicându-se la cer

 

bezna n-are cer

nu există nicio dimineaţă a beznei

doar Miezul Nopţii există în care

cucuvea cânta

„Mai poţi fi paznic al Codexului Negru

dacă auzi cum se izbesc literele lui una de alta

precum se izbesc şi se sfarmă de stânci corăbiile din Odiseea?

 

poţi fi poet după asta?

 

Nimeni să nu creadă că este poezie

ceea ce poţi să spui cu ajutorul beznei

 

 

Vacarmul de sub coaja pietrelor

 

… Povara unui vers subţire şi cald

ca o plapumă din copilărie

pe care o trăgeam peste ochi

când fulgera

când nu voiam să mă găsească nimeni

 

Să fiu în placenta acestui vers

până ce vacarmul de sub coaja pietrelor

va birui liniştea Cerului Înstelat