„Cu o intuiţie vizionară
extraordinară,
poetul răstoarnă
cu violenţă realul
în fântâna nesleită
a ochiului orb,
înecându-l
într-o bulboană fără fund
i recuperându-l apoi
mai viu, mai proaspăt.“
Marin Mincu
Aleluia,
numai stihiile Nordului mai păstrează
urmele către Sân-Petrii de Iarnă.
O data pe an, în ianuarie, fiarele urcă sus
pe cărări către ei. Le-am urmărit:
una a primit o oaie, alta o vită; una
o ciută, alta un cal. Asta vor mânca
întregul an: lupii, jderii, urşii.
„Ai venit pe-ascuns, m-au certat
Sân-Petrii de Iarnă găsindu-mă în văgăuni. E
interzis să amesteci fiarele cu omul în
noaptea asta. Va trebui să le slobozim
şi spre oameni…“
– Aleşilor ai Iernii, le strigai, ştiu că
poezia nu se hrăneşte cu carne de fiară;
deasupra ei doar păsări: ce nici nu
ară, nici nu seamănă…
,,Ceea ce vezi
pe creangă nu sunt păsărele
ci sunt sufleţele“, auzii. Şi Sân-Petrii
tăcură. Era o noapte geroasă în Nord. Cerul
atârna deasupra ca un uger de vită nemuls
din care picura lapte de stea strepezită.
Credeam că Sân-Petrii de Iarnă nu-mi
ştiau poemele mele despre pietrele Nordului
dar ei îmi grăiră:
,,N-ai venit singur: ştim că mai sunt fiare
care nu trăiesc în stihiile Nordului – fiara neagră,
litera, creşte din creierul tău. Cu tine a venit
pe ascuns – pe ascuns se va târî ca şerpii,
va ataca omul din colburile pergamentelor, de
pe pagini, din inscripţii de piatră şi de pe sigilii,
ca lupii pe care i-a văzut în noaptea asta…“
– Îndurare, am cerut, am un ochi orb:
cum aş fi putut vedea fiarele şi pe voi, Aleşilor,
în acelaşi timp?…
„Nu vei duce altă tablă cu alte legi de pe
Munte, îmi strigară, decât cenuşa Ochiului Orb.
Orice stâncă are sălbăticia de-a-şi auzi în ea
nisipul. Tu îţi vei auzi cenuşa literelor,
vălurindu-se, să-ţi sape urmele…“
În Codexul Negru nu există nicio referinţă
la cer
pentru că bezna n-are cer
dar tot ce se întâmplă sub cer dispare în beznă
Literele Codexului Negru sunt dealuri şi
broaşte, pietre şi cochilii de melci –
nu există nimic în afară de litere
ele se alăptează una pe altă de parcă fiecare
ar fi un uger de bivoliţă
„Tu ai un Ochi Orb şi un Ochi Teafăr,
mi-au spus bătrânii din sat. Să te fereşti
de mândria vană că poţi citi Codexul Negru
şi să nu dezvălui ceea ce scrie în el…“
Primele lui rânduri mi-au şfichiuit ochii
cum zdreleşte grindina mâţişorii mugurilor –
„Vor fi orbi, tot mai mulţi orbi
şi nimeni nu va mai şti care drum duce spre Nord…“
Poate că nu desluşesc bine literele Codexului Negru
dar le adaug, pe margini, alte forme
le refac încrengăturile arabescurilor
precum ţăranii mei desecau holdele
săpând răzoare de la o groapă la altă
până la râu.
„Fereşte-te să scrii alte cărţi cu alte litere
decât ale Codexului Negru, mi-au mai zis
bătrânii. Ai putea fi un preot al lui
cu Ochiul tău Orb cu care vezi pietrele,
recifele, diamantele şi
pe Dumnezeul beznei deasupra lor
aşezând vreascuri, ierburi uscate şi tulpini putrede
pregătindu-le, parcă, pentru un mare foc…“
Am şi eu un moment de paznic obosit lângă Codex
când am întins mâna, tulburat, după un pahar –
marginea lui ciobită mi-a sângerat buzele
amestecând vinul cu sângele
atunci mi-am amintit un vers din Fernando Pessoa
vântul „vorbeşte despre vânt“
precum pământul din satul meu vorbea cu muşunoaiele cârtiţelor
iar focul pe care-l aprindeam pe dealuri
vorbea despre cenuşă ridicându-se la cer
bezna n-are cer
nu există nicio dimineaţă a beznei
doar Miezul Nopţii există în care
cucuvea cânta
„Mai poţi fi paznic al Codexului Negru
dacă auzi cum se izbesc literele lui una de alta
precum se izbesc şi se sfarmă de stânci corăbiile din Odiseea?
poţi fi poet după asta?
Nimeni să nu creadă că este poezie
ceea ce poţi să spui cu ajutorul beznei
… Povara unui vers subţire şi cald
ca o plapumă din copilărie
pe care o trăgeam peste ochi
când fulgera
când nu voiam să mă găsească nimeni
Să fiu în placenta acestui vers
până ce vacarmul de sub coaja pietrelor
va birui liniştea Cerului Înstelat