EMILIA FAUR, VIAŢA E A MEA

(fragmente)

În lumină

Investigaţia bate pasul pe loc. Aşteptau deja de mai bine de-o săptămână rezultatul autopsiei. Greta priveşte printre dârele gălbui care împânzesc fereastra. Îşi aminteşte perfect cum venise ieri tanti Geta şi şterse cu zel tot.

Era poate cea mai inutilă muncă: curăţenia. În două zile, rafturile şi birourile se acopereau de praf, podelele, şterse zilnic, se îngropau în firimituri, bucăţi de autocolant, nisip, cafea şi naiba mai ştie ce, coşurile de hârtie dădeau pe dinafară, iar în veceuri se fenomenaliza duhul rău al cafelei şi gogoşilor. Încerca să le ocolească cu privirea pe toate, mai ales veceul – îi e târşă să-şi facă nevoile la birou, deşi tanti Geta şterge closetul după ei regulat, ca după nişte mucoşi care acum învaţă să facă.

Tanti Geta, la cei cincizeci de anişori, venea dimineaţă de dimineaţă să deretice şi pleca mult după ce birourile rămâneau nişte vestigii ale agitaţiei în zadar de peste zi. I-ar fi zis o vorbă bună, da’ nu-i stătea acum capul la asta.

Se gândea la furtuna de aseară, la cum picase copacul direct pe firele de tensiune, luând cu el conexiunea la internet şi buna dispoziţie. Deja, de ore bune, atârna, aşa, langa, şi toţi îi aşteptau ca pe mesia pe tembelii de la toaletare, care-şi beau şi ei, probabil, cafeaua şi nu mai soseau odată să-l ridice. Doi dintre colegi fuseseră desemnaţi să stea de şase, păzind deja desemnatul perimetru. Nu te uita că, dacă era să pice, cei doi erau victime sigure – da tre’ să fii pregătit să te sacrifici. Mai bine pica, să-i scutească de ridicol.

Oricine ar fi trecut pe-acolo ar fi putut zice, uite, asta-i treaba poliţiei române: să se asigure că eviţi copaci care levitează, că respecţi semne de circulaţie, că stai în hamac cu protecţie la arbori, că nu bei o bere pe stradă; să bată pasul pe loc, să fluiere în intersecţii, de-astea. Cetăţenii aveau tot dreptul să se revolte când auzeau de cazuri de abuz, de viol, de crimă, de chestii serioase care puteau fi prevenite dacă echipajele ar fi dispus de maşini şi personal, nu de fluiere, lanterne şi benzi de demarcare. Da’ şi ea o arde acum, suflând într-o cafea fierbinte, măsurând strada printr-o fereastră dungată.

Ecranul arăta apelul pierdut. Lorena, probabil, mă caută să ridic, în sfârşit, rezultatele. Îşi făcu o notă mentală că, pe când va fi de coborât, să ia şi soluţia de geamuri – aia de parbriz se terminase de vreo câteva zile, dând ghes unui amplu proces de rememorare a ocaziilor în care X şi Y şi-au făcut treaba, pe când X şi Z, nu; şi-atât.

Tanti Geta curăţa la un coş de gunoi, bombănind. Greta trecu în grabă pe lângă ea aruncându-i un săru-mâna timid. E mai uşor în weekend, când primeşti liber şi nu mai trebuie să te prefaci că n-o observi, să te scuzi, încurcată, ridicând din cale picioarele şi laptopul, sau mai ştiu eu ce. La insistenţa Carlei, băgaseră şi ele o femeie să cureţe casa. Da’ făcuseră o regulă nescrisă din a se evita reciproc. Venea când ele erau deja în drum spre muncă, telefona înainte, dacă era weekend, totul numai să nu se încurce – tanti Lena nu se va simţi sub lupă, ele nu vor simţi că profită de doamna asta cumsecade, care spală vesela lipicioasă, blenderul plin de reziduuri uscate şi cada înfundată cu smocuri de păr, luându-ţi de pe umeri atâtea alte relicve casnice.

Tipul ăsta de comerţ i se pare cel mai confortabil: ajungi acasă şi totul luceşte, laşi plicul cu bani în bolul cu chei de pe hol. Cam cum e şi-ntr-un restaurant sau la un take-away, sau într-un magazin oarecare. Bine, mai nou erau şi restaurante care dădeau jos zidul spre bucătărie, da’ numa’ cât să asişti la un spectacol culinar şi să observi cât de curat e totul, de parcă nimeni n-ar găti nimic. Aşa, mai merge! Cine s-ar mai jena dacă tanti Geta sau tanti Lena şi-ar folosi mătura sau pămătuful pentru tot soiul de acrobaţii, curăţând ca în joacă?

Greta deschise portiera, luă cârpa din torpedou şi se apucă de frecat parbrizul. Între timp, sosiseră şi de la toaletare. Bătrânul nuc era acum prins de moţ, pus la pământ, făcut buşteni. Greta privi prin parbriz golul care se căscase brusc în faţa gardului. A durat câteva secunde. Dup-aia, ca şi cum n-a fost niciodată acolo.

Pe ferestrele striate intra acum şi mai multă lumină, scoţând în evidenţă parcă înadins pudra gălbuie care se depusese în zece minute, încununând munca de două ore a Getei.

Sună înapoi. Porni motorul şi o şterse.

 

Cioburi

Aplecată peste masă, Greta tăia linii în paharul aburit. Cel mai mult îi lipseau întâlnirile de început de toamnă, pe terasă, La Mişto. Carla dăduse peste localul ăsta în obişnuita ei plimbare de dimineaţă. Pitit bine, între sălcii, La Mişto rămăsese o bodegă – o înfundătură, cu un barman căruia i se rupe de tine, cu autoservire, cu o bucătărie infectă din care nimeni nu îndrăzneşte să comande. Probabil nimic nu mai funcţiona, n-a văzut neam pe cineva ieşind cu vreo farfurie de-acolo. Numa’ curajoşii beau halbă. Restu’, sticle, doze, şi-atât.

O izbise la început mirosul de lemn umed, poteca cleioasă, ursuleţul cu ochiul pansat atârnat de grindă şi frigiderul gol puşcă, mâncat în colţuri de rugină. Cum dracu o mai fi funcţionat încă doi ani de-atunci, e un mister. E locul ideal să pierzi vremea, să nu te stresezi că spargi ceva, că tre’ să te comporţi cumva, aşa i-l prezentase. Aşa era. Greta putea să-şi tragă sufletul aici, să bocească peste o halbă de bere pişărcoasă, să plece clătinat. Un loc pe gustul ei – ei, căreia nu-i plăceau deloc prefăcătoriile, strânsul din buci şi mieroşenia.

Sorbea lent, savurând fiecare pişcătură pe limbă. Privea printre crengi, la soarele cald de toamnă, mai cald decât ăla lăptos de vară. Un apus ruginiu, cu dâre de ulei presat, prelins pe masă, pe urechea pluşatului, pe colţul mâncat de aluminiu al frigiderului.

O ustură ochii, aşa că-i închide o clipă. O vede venind spre ea, îmbrăcată cu perechea aia veche şi roasă de blugi, în maieu cu mesajul Tiuk You şi converşi. Mersul săltat, dinţii gălbui, ochii caramel, lucind sălbatic, cu două beri ţinute ca doi iepuri, de urechi

– Prada, soro!

– Pe unde mi-ai umblat?

– Pe-aici…

– Interesantă ţinută.

– Ah, da, ca pe vremuri, nu?

Nu-i plăcuse tonul. Da, acum îşi dădea bine seama. Asta o tulburase. Era acolo, presimţirea. Jena. N-a arătat-o nicicând înainte. A mirosit-o, clar. Da nu şi-a putut-o recunoaşte.

Greta înghiţi o gură zdravănă de bere. Deschise ochii. Soarele se ascundea deja în spatele birtului. Leandru va aprinde curând beculeţele. Vreo cinci bulbi vor atârna în nefericirea lor, scânteind când şi când.

Marc i-a dat vestea. Într-o seară de vară indiană, ca asta. La numai câteva zile de la întâlnirea cu pricina – Probabil, cine mai ţine minte exact, ce mai contează? Ţine minte numai că a găsit-o băgând la spălat, pe când aduna ţoalele aruncate care colo. Abia dacă a priceput, iniţial, despre ce-i vorba. Credea că-s probleme la serviciu sau o veste proastă, de-acasă, cineva care-a murit. Printre hâcâieli a distins numai un murit… hâc… terminat.

– Cine-a murit? Iubi, eşti bine?

S-a oprit. A dat cu rama de pământ. Ţăndări a făcut-o. Pironită, privi în cioburi. Asta o opri.

– Cum ai putut face? De ce?

Atunci înţelese despre ce-i vorba. O prinsese, aşadar. Cineva şi-a dat drumu la gură. Poate chiar ăla care-a trecut acu’ două zile.

– Îi sparg capu’!

Greta-i deja în debara, după mătură.

– Spargi cui capu?

– Lu’ gură spartă, ăla. Îl sparg!

– Îi vina lui că tu te-ai întors la derbedeu ăla, ha? De când?

Carla rămase sprijinită de bibliotecă, pipăind un cotor. Zici că-i un copil pe care l-ai pus să facă ceva şi te ignoră numa’ cât să răbufnească dup-aia cu nuuuu vreeeaaauu, bosumflat. Ochii i se întunecaseră.

– Nu face botic, hai, zi-mi! De când?

– De vreo câteva săptămâni.

– Câteva săptămâni, zici?

– Da, câteva săptămâni.

Încă păstrează rama aia fără sticlă. Aşa-i cu nefericirea, rămâne în obiecte. Când o fi fost, în ce seară? Nu mai ştie. Da’-şi aminteşte clar ca bună ziua blugii, maieul, berea. Perechea de chiloţi pe care o aduna atunci de pe scaun. Cioburile pe care le-a aruncat scânteind peste coaja de banană şi mărul pe jumate stricat. Musculiţele. Mirosul de acru. Golul din stomac.

 

Spune-mi ce ştii

Marc intră în cafenea. Mirosul de tartă de mere îi ameţi nările. Putea să vadă crusta, să simtă gustul dulceag al fructelor coapte, să-l gâdile pe limbă scorţişoara uşor pipărată, să simtă cum i se lipesc toate de cerul gurii, de dinţi. Saliva. Uitase să-l mai caute la mese şi-o luase drept spre tejghea. Nişte unghii mici, roşii, îi aşezară farfuria cu tartă şi-i întinseră o cană doldora de cafea neagră. Luă repede linguriţa şi-o duse la gură. Acum se poate concentra.

Fără să se sinchisească de pofticioşii din coadă, Marc făcu o piruetă cu farfuria şi cana şi privi peste capete, la mese. Văzuse poza în ziar. Un tip solid, tuns scurt, cu urme de chelie, cu o faţă gravă, privind peste ochelari. Abia îl recunoaşte aşa îndesat în colţul cafenelei, cu nasul vârât în cană. Îi zâmbeşte.

– Lazăr Mitrea, jurnalist.

Un reflex.

– Agent Marc Lupescu. Bună dimineaţa. Să luăm loc, nu?

Îi părea rău că s-a grăbit. Cu Mitrea aţintindu-l, nu-i mai ardea să ducă linguriţa la gură. Trecu repede la subiect, înghiţindu-şi saliva la fiecare două trei cuvinte. Când Mitrea se scuză, răspunzând la apel, Marc vârî jumate de tartă în gură. N-am nicio plăcere, aşa-mi trebe dacă mă grăbesc. Mitrea închise telefonul şi surâse.

– Vă rog, e foarte bună, ştiu, şi eu am mâncat când am ajuns. Trei porţii.

Nu-mi mai trebe deloc.

– Ziceaţi că aţi avut un interviu cu Angela acum două luni jumate. Cum a decurs interviul, aţi observat ceva suspect?

– Nu, adică, poate eram grăbit şi n-am observat. Da-mi amintesc că Silvia a zis că arăta rău, de parcă mai are un pic şi se-aruncă de pe pod.

– Şi soţul? Vă cunoaşteţi?

– Ne ştim toţi din facultate. De la arte. Eu am renunţat, da ei… în fine, de-acolo ne ştim.

– Cunoaşteţi relaţia dintre cei doi?

– E mult spus cunosc. Ştiu că s-au reîntâlnit la câţiva ani după ce-am terminat, au terminat, adică. Şi că au început să iasă.

– Deci aţi păstrat legătura?

– Nu, nu chiar. M-am văzut cu Angela. Ne-am mai ciocnit la evenimente, la expoziţii, am mai băut un pahar după, am schimbat două vorbe. Ea mi-a povestit.

– Şi domnul Pop, o însoţea la evenimente?

– Uneori. Nu prea era genu’. Nici la film nu mergea, sau la teatru. La începutul relaţiei, poate, ştiţi cum e, cân’ îţi place cineva vrei să fii tot timpul cu omul ăla, începi să umbli pe unde umblă, bei ce bea, te transformi în umbră. După câţiva ani începi să iei distanţă şi, după încă vreo câţiva revii la vechile tale obiceiuri, sau ceva asemănător. În fine, apărea uneori.

– Cum aţi descrie dinamica lor? Păreau să aibă probleme, sau v-a zis ceva Angela?

– Păreau ok. Ca orice cuplu care-a trecut de trei ani de relaţie. Se mai şicanau, râdeau, Angela se mai încrunta, da nimic notabil. Plictiseală maximă.

– Cunoaşteţi ceva despre alte persoane care i-ar fi vrut răul? Colegi, prieteni, rude, cunoştinţe?

– Nu eram aşa apropiaţi, v-am zis.

– La telefon, ziceaţi că s-ar putea să aveţi ceva informaţie, totuşi. Un suspect credibil, aşa aţi zis…

– Nu chiar. Adică, da, ceva de genul. Mi s-a părut mie ceva suspect. O legătură pe care Angela o avea. Staţi aşa, să fac ordine în cap. Deci. Deci Angela mi-a povestit înainte să plece…

– În ziua interviului, ziceţi?

– Da, ăăăă, da, atunci, înainte să plece. Mi-a zis, neoficial, ăăăă, ca între prieteni, cunoştinţe etcetera, mi-a zis de ceva proiect pe care se gândea să-l coordoneze. Scrisese proiectul şi urma să fie aprobat. Sau nu. Da’ oricum, chestia-i că vorbise cu o tipă de pe stradă despre un performance. La galerie. Ştiţi, revenise, adică, adică plănuia să revină. Cică ar fi urmat să iasă ceva bestial. Numa’ că tipa asta era încurcată cu unu gelos şi era cât pe ce să iasă ditamai scandalu’.

– V-a zis cum se numeşte?

– Carina sau Catarina sau, nu, staţi, Carla, da, Carla. Ţin minte că pe nepoată-mea o cheamă aşa, a prins rău numele ăsta, îi peste tot.

– Şi locul? Vi-l mai amintiţi?

– În capăt de M5. Pe o stradă de-acolo, pe lângă supermarket, pe unde-s birourile de corporatişti. S-a dus acolo să facă ceva cumpărături şi-a văzut-o. I-a plăcut să era tupeistă, mi-a zis, că-i o coajă de om şi asta-i perfect. Trist.

– Prostituată?

– Probabil. Oricum, era cu un tip, v-am zis, i-a făcut ditamai scandalu’. A tras o sperietură zdravănă. N-a ştiut cum să găsească mai repede un bancomat, să scoată bani s-o taie de-acolo.

– Aham, bine.

Oftă.

– Vă mulţumesc pentru informaţie. Încă o întrebare şi vă puteţi vedea de drum. Aţi mai văzut-o de-atunci pe doamna Pop? De la interviu, adică.

– Nu. Atunci ne-am văzut ultima dată.

Lazăr Mitrea ridică ochii în tavan şi-şi muşcă involuntar buzele. Zâmbi strâmb. Ascunde ceva sau poate regretă numai că nu s-au mai văzut.

– Bine, domnule Mitrea, vă mulţumesc încă o dată că aţi sunat şi… ăm, da, că aţi convenit să ne vedem… şi pentru informaţie, ăm, vă urez o zi bună atunci.

– Să ne meargă bine!

Se ridică şi o luă nesigur spre uşă. Vrea să mai zică ceva. Se întoarce. Mai face doi paşi şi se opreşte. Duce mâna la piept, gura întredeschisă. Vrea să zică. Scoate telefonul.

– A, aici era. Bun, bine.

Salută stingher şi o ia grăbit spre uşă.

Marc contemplă farfuria, muşcătura din tartă, mizeria. Mi-a stricat pofta, dracu să-l ia. Îşi mângâie stomacul, cum mângâi un creştet de copil, ridică furculiţa şi-o înfige în mijloc. Se şterge la gură, mai ia o înghiţitură de cafea, comandă o bucată la pachet şi iese.

Două căni de cafea murdare, câţiva stropi prelinşi, urme de buze, o farfurie cu o jumate de tartă, pete lipicioase în margini şi firimituri împrăştiate. O masă părăsită. Chelneriţa se năpusti grăbită, strânse tot, un fâs, o lavetă, şi echilibrul fu restabilit. Becul ce plana deasupra se-nviorase. A durat câteva secunde. Dup-aia, ca şi cum n-ar fi fost vreodată acolo.

 

Suspecţii de serviciu

– Cum procedăm, vii şi tu?

Încă nu-şi revenise. Trecuseră mai bine de cinci ani de când au rupt-o, i-adevărat, n-a mai îndrăznit să o caute.

– Trebuie să-i facem o vizită lui George Razia. Îţi spune ceva numele?

Oho, şi încă câte. George „Lună“ Razia. Tipu’ ăla jegos pentru care a lăsat-o.

– S-ar putea să avem o pistă solidă. L-am prins pe cameră, stătea cu ochii pe bancomat când victima scotea banii. Posibil să fi văzut ceva, posibil să fi atacat. În cazul ăstora, orice-i posibil. Eşti ok? Eşti cam palidă.

Raluca îi trase una în coaste. Strâmbă din nas.

– Da, nimic.

Numa’ ochii goi ai Gretei i-au smuls din memorie istoria de amor.

– Îccîm. Mda. Scuze, uitasem. Pramatia. Adică, scuze, soro, ştiu că, na, ştiu, în fine. Tre’ să mergem să vedem ce-i cu George al nostru, dacă ştie ceva, dacă trădează ceva. Cum procedăm, vii şi tu?

Greta se aşeză pe scaun, cu mâinile căuş pentru cap. Muşcă buza. Citea şi nu-i venea să creadă. George Razia a fost văzut, la orele 13:30, pe strada Progres colţ cu Mihail Kogălniceanu, spărgând seminţe şi privind în direcţia bancomatului Băncii Trigorn, unde suspecta extrăgea suma de 60 lei, conform extrasului bancar obţinut ieri, joi, 25 aprilie, orele 15:00 de la sus-numita bancă.

George Razia şi Carla… oare a făcut-o Razia?…

– Îşi fac încă veacul pe bulevardul Kogălniceanu

Marc viră, căutând de nebun un loc de parcare. E acolo, negreşit. În colţul din dreapta, sus, sub felinar, abia imperceptibilă. Ea e. Sprijinită, cu poşeta pe braţ. O recunoaşte. Oricât de neclară ar fi imaginea, oricât de departe ar sta silueta asta fantomatică. Îi vede ochii. Negri, adânci, mânioşi.

 

 

(fragment din romanul cu titlul Viaţa e a mea, de Emilia Faur)