Szabó Lőrinc
Szabó Lőrinc (1900-1957) este unul dintre cei mai mari poeţi maghiari din prima jumătate a secolului trecut. Primele poezii i-au apărut în celebra revistă Nyugat în 1920. A debutat în 1922 cu volumul Föld, erdő, Isten (Pământ, pădure, Dumnezeu), după care a publicat numeroase volume de poezie şi însemnări de călătorie, precum: Kalibán (Caliban), 1923; Fény, fény, fény (Lumină, lumină, lumină), 1926; A Sátán műremekei (Capodoperele Satanei), 1926; Te meg a világ (Tu şi lumea), 1932; Különbéke (Pace separată), 1936; Harc az ünnepért (Luptă pentru sărbătoare), 1938; A huszonhatodik év (Al douăzeci şi şaselea an), 1957. A tradus Baudelaire, Strindberg, Shakespeare, Heinrich von Kleist, Goethe, Racine, Thomas Hardy, Guy de Maupassant, Carlo Goldoni ş.a.
Arde cărţile, Caliban! (Égesd el a könyveket, Kalibán!)
Caliban: „… burn but his books“.
(Shakespeare)
Arde cărţile, Caliban! Pe toate!
Distruge-le! Păroasele-ţi mâini să-nece-n
cenuşă absurdul joc de zână
al creierelor de diamant!
Nu-i nevoie de ele. Îşi arogă
ştiinţa divină? E tot un torc!
Josnica viaţă se ruşinează,
se maschează şi-şi crede minciuna.
Moş adevăr, te-ai fudulit destul;
pieri acum, iluzie-ntreită,
care pe toţi şi pretutindeni
i-ai slujit! Şi voi, iubire şi drept
şi toate cele care mai sunteţi!
Crezuri vane. Şi frumuseţi – farduri,
şi tu, suflet, ţesut fragil de paing,
şi voi, cuvinte, voi, zei făţarnici:
pieriţi toţi, ca de-acum înainte
să nu simţim, să nu credem şi să
n-avem vreodată tentante nădejdi!
Arde toate cărţile, Caliban!
Şterge-ne de pe chip mimatele
trăsături de-angelice feţe şi
fie domn, în sfârşit, cine-i domn oricum,
unic domn să fie doar ea, forţa!
Arde toate cărţile, Caliban,
şi forjează-ne într-o structură
colosală de oţel! Caliban,
tu, alt fel de înţelept, şi-n tine
a făcut minuni făurarul, vechiul
inginer al vieţii, şi groaznicul
tău creier funcţionează după
formula perfectă a bestiei –
Caliban, groaznică şi magică
putere, doar tu mă poţi ajuta:
când arzi cărţile cu lighioane,
transformă-ne-n uriaşe maşini
negre, mâncătoare de jar, cu ochi
de reflector, încât, înălţându-ne
trupurile-turnuri şi gleznele
zornăitoare până la cerul
nimicitor clătinat de umbre,
să dansăm în faţa rugului tău
într-un cor dezlănţuit sălbatic
şi să nici nu simţim regretul că
nu vom mai fi oameni niciodată.
Oraş (Város)
Case, palate, vesperal eseu.
Vin de pe câmpul lui Dumnezeu.
Case, palate-n şir, eclatante,
frumoase, mândre, dominante.
Case, palate, pietre, pietre –
Unde sub cap mi-oi aşterne?
Case, palate, licăr seral.
Veneticul colindă solitar.
Case, palate, aşezate-n şir,
ca lanţul muntos de tibişir.
Inimi de piatră-n munţii de piatră –
Ce-am aşteptat din partea voastră?
Case, palate, licăresc zorii.
Veneticul îşi închide ochii.
Case, palate, rând de palate,
frumoase, pline de păcate:
văd ruine, foc mistuitor
pe turnuri, judecata de-apoi!
Car cu fân (Szénásszekér)
Un car cu fân a trecut azi-noapte
prin oraş, pe străzi, prin alba lumină
lunară – o, cum se uitau casele
năduşite la el! Cum se-ntindeau
şi cum oftau pomii pe bulevard!
Un car cu fân a trecut prin oraş.
A venit şi-a trecut: înota, plutea
în mireasma dulce ce-l însoţea,
plutea-n lumină, plutea şi povestea –
mie-mi povestea! Mie mi-a adus
luna de la ţară, greierii mari,
dulăul flocos, zăvoiul, cântul
secerătorilor, pielea brună
a femeilor de pe câmpie, plug
şi găleţi, cetera ţiganului,
cimpoiul plângăreţ, amintirile,
a adus după mine soarele
din ochii taurilor cu spinări gri, bălegarul şi potopul din tării,
dealurile primenite de ploi,
munca grea, puterea, stăruinţa
fermă – mi-a adus tot ce am lăsat!
Mi-a readus totul, şi-n timp ce trecea
prin oraşul electric luminat,
mormântal, pe bulevardul nopţii:
ascultam cu inima-n gât cum cresc
în jurul meu pomii, iarba, pădurea
şi respiră în visu-i ancestral
zeul munţilor cu tâmple de fag,
culcat pe depărtatele piscuri.
Atunci (Akkor)
M-a umilit, nemernicul,
mulţime de ticăloşi străini,
şi-mi spune: nu ştie, când.
Nu ştie că mi-a fost foame,
iar el înfuleca!
Nu ştie că tremuram de frig în cârpe,
iar el le grohăia zânelor în bar!
Nu ştie că eu sunt pământul
căruia banul îi face curte în zadar.
Dar nu-i bai. Mizeria
diavolului e aurul:
nenorocitul încă îl vomită!
Dar atunci
nu voi şti nici eu
că-n viscere îi calcă dreptatea
şi-l pune drept cerşetor la colţ
şi se răzbună
şi clădeşte iaduri în ochii-i hidoşi.
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko