a12

poem de primăvară

sunt difuz ca o certitudine

stingheră undeva între gândurile mototolite

şi uneori îmi pare că niciodată

n-am simţit ploaia

cum numără dincolo

ultimele temeri

înfipte în leziunile încă vii

ale naşterii mele

mă doare substanţa

în această primăvară fără îngeri

şi-n duh înmugureşte

liturghia singurătăţii

o traumă tardivă ce-mi crucifică tăcerea

atât de mucedă

poem în ruină

un fluture singuratic

trezit în galbenul jertfit

se zbate

în scâncetul primăverii

cu acelaşi ochi

lipsit de culoare

îmbrăţişez lumina

atârnând în păcat

şi cum aş putea oare

ruina din mine

s-o împart

infinitului tot