Nicolae Corlat
poem de dragoste
Braţele tale rotunde de aer
pătrund în aval înspre carnea mea încă vie
precum urciorul în vinul tăcerii prelungi
în noaptea nunţii din Galileea.
O, ce vers era acela în care Iisus
ca o mare fremătândă
întorcea tăria în cupe de lut!
Nehotărârea lua forma înţelegerii
pe o hartă din care lipseam tu şi eu.
Teritoriile noastre s-au volatilizat.
Fără de corpuri de cuvinte de gesturi
rostirea dă aripi de ceară îngerului
trecut în taină printre inorogi
către neliniştile izvorului.
Apoi te priveam de departe.
Târziu
ne aşezăm ca un virus
deasupra tronează enormităţi nerostite –
umbre ale fostei lumini
şoaptele tale refuză să aştepte
înserarea absolvă de libertate trecutele spaime
se ascund în noi
la capătul orizontului
aşteptarea ia forma tăcerii
ascultă cum dintre umbrele verii apar lumini orbitoare
în noaptea cea mai tulbure când vii pe cărarea verde
a liniştii
ei se preumblă pe ape printre frunzele răsfrânte
apele morţii se-aud de departe
dar luna seceră moriştile de vânt
ca pe biete berze rămase captive în aerul îngheţat