MIRELA NAGÂŢ, FOTOGRAFIILE MEMORIEI

În noua carte de proză scurtă, Miezul inimii (Bucureşti: Humanitas, 2022, 170 p.), Ioana Nicolaie pare că se odihneşte după romanele din trilogia Nordului. Cea mai bună din serie, Cartea Reghinei, despre mama eroină cu doisprezece copii, fusese un pariu şi stilistic, şi uman, câştigat. Căci era chiar povestea de familie a autoarei, iar vocea personajului afazic, degradat de boală, o forţase pe scriitoare să elaboreze o frază spectaculoasă, complicată, cu irizaţii faulkneriene.

Acum, în Miezul inimii, Ioana Nicolaie se desparte de spaţiul transilvan originar, o despărţire lină, nu brutală, căci povestiri din copilăria bistriţeană sunt urmate de episoade ale studenţiei bucureştene şi ale maturităţii cu tot ce implică ea: maternitate, întâlniri literare şi chiar înfruntarea pandemiei. Acest volum, legat prin fire invizibile de precedentele cărţi (inclusiv de romanul de debut, O pasăre pe sârmă, o carte scrisă la persoana a treia, despre tinereţea petrecută în Bucureştiul haotic al anilor ’90), are o arhitectură mai lejeră, principiul de generare al fiecărui text fiind revelarea unui mic sâmbure de mister, de gravitate sau de frumuseţe în întâmplările aparent anodine ale vieţii.

Inexplicabilul, partea tainică a realităţii pe care vrea s-o capteze autoarea, ţine de două registre – unul al aşezării în destin cu intervenţii providenţiale şi altul, aproape mitologic, mistic, specific vieţii tradiţionale de altădată. De altfel, două dintre cele mai tulburătoare texte din carte sondează tocmai această lume veche, lumea mamei şi a bunicului, o lume cu vise premonitorii în jurul momentului capital, cel al trecerii dincolo de viaţă. Bunicul prevesteşte cu precizie momentul: „Deseară, la şase, o să mă puneţi pe masă… Am văzut doi îngeri care mi-au tăiat firul vieţii. Mi-au arătat drumul întâi şi m-am simţit deodată tare-mpăcat. Cheamă tâmplarul, că-n noaptea ce vine o să facă sicriu“ („A doua umbră“), iar la funeraliile mamei, toţi observă o ultimă lacrimă misterioasă, „un strop luminos“ în colţul ochiului stâng al defunctei („Lacrima“).

Tot un plan misterios, suprauman, dinamizat de mici lovituri de teatru ale Istoriei (revoluţia din ’89) sau ale întâmplărilor vieţii, face ca autoarea să nu urmeze parcursul previzibil în comunism ca angajată a unei fabrici de tricotaje sau croitoreasă. Calea ei va fi una literară şi se va construi şi cu ajutorul unor necunoscuţi, care-o găzduiesc la Bucureşti într-un moment decisiv, în zilele examenelor de admitere la facultate. Momentul rămâne fixat ca un punct nodal al traseului în „Uşa“: „Cum s-a aşezat mai apoi Bucureştiul în mine, cu straturile-i de fantastic, de cruzime, de nostalgie, cu obsesia mea pentru literatură, cu iubirile şi mai ales cu nenumăratele-i poveşti încerc să înţeleg în fiecare zi a vieţii mele. Ce nu pot să-mi imaginez nici acum e cum ar fi fost dacă nu s-ar fi deschis acea uşă“.

La fel ca în trilogia Nordului, şi acum materia primă din care-şi trage Ioana Nicolaie poveştile e una autobiografică. Există o violenţă a lumii înfăţişate pe fundal şi, fără să-şi propună, cartea devine un mic manifest despre condiţia dificilă a feminităţii, în care tentativele de viol sunt recurente, iar maternitatea nu e idilică, ci însoţită de psihoterapie şi depresie. În precedentul roman, Tot înainte, eroina ajunsă adolescentă, în ultimii ani ai regimului comunist, se confrunta cu un atac sexual la practica agricolă, iar urmarea nedreaptă era o neîncredere unanimă din partea profesorilor şi a colegilor. În Miezul inimii, forajul în miezul ororii e mai complex şi subtil. Bucata intitulată „Pasagerul din dreapta“ e construită gradat ca o acumulare lentă de informaţii şi dialoguri inocente între victimă şi agresor; o falsă senzaţie de siguranţă se instaurează între cei doi, călători cu un tren de noapte, împărtăşind o apăsare comună, căci merg la înmormântările unor cunoscuţi. Iar o anumită informaţie securizează cu totul atmosfera: pasagerul din dreapta e de meserie poliţist, adică epitoma dreptăţii şi-a combaterii infracţiunilor. Deznodământul e cu atât mai şocant când înţelegem că autorul tentativei de viol e chiar omul legii care mimase compasiunea până atunci, şi care, în plus, era şi proaspăt căsătorit.

În raport cu această povestire, o alta („Geaca“) funcţionează ca un pandant cu semn întors, căci monstruosului drapat sub feţele firescului i se opune acum bunătatea altruistă. Aceeaşi călătorie cu trenul, devenită toposul consacrat al cărţii, aceiaşi doi pasageri, între care bărbatul, prezenţă extrem de discretă, şi femeia, absorbită de propria suferinţă din cauza unei eşec în dragoste. Şi acest text e construit pe un efect al surprizei, naraţiunea spusă din perspectiva tinerei (care-şi rememorează decepţia sentimentală) menţine permanent personajul masculin periferic, pentru ca la final gestul acestuia faţă de tânără, unul protector şi nescontat, să capete de-a dreptul o dimensiune providenţială: „I-am simţit răsuflarea pe faţă. Dar de atins m-a atins doar cu geaca lui care încă-i păstra căldura. A pus-o uşor pe spatele meu. […] Uite că haina asta dăduse mâlul la o parte! Uite cum se pregătea să rămână cu mine, nu doar pentru călătoria aceea […], ci şi pentru atâtea alte dăţi când aveam să mă zbat pentru cine ştie ce rău ivit din senin în drumul meu“.

Printre cele mai bune pagini ale cărţii sunt cele care surprind poveşti de dragoste delicate, care ţin de o vârstă a tinereţii foarte fragede. Ce reuşeşte Ioana Nicolaie e să concentreze toată mixtura aceea interioară complicată, în care se amestecă inavuabilul, teama de necunoscut şi descoperirea de sine. Sunt episoade care merg de la un coup de foudre între doi tineri din anii ’90, care se cunosc în tren, pe drumul de întoarcere acasă, după ce-au dat examen de admitere la facultate („Când mă atingi“), la un trio sentimental, în care confidenta şi-ar dori locul celei curtate („Lampyris noctiluca“) până la o poveste adolescentină din pandemie, în care revederea multaşteptată e zădărnicită de o scăpare: „i-am văzut blocul cu balconul de la 6 unde-a ieşit ea ca să-mi facă mult cu mâna, dacă are doar un rinichi n-are cum să rişte, ai ei nu i-ar da voie niciodată să iasă din casă. […] Sara se mişcă încolo şi-ncoace, tastează ceva, mobilul piuie, expir. Ţi-ai luat mască? Citesc. Seen. Îngheţ. Am uitat! răspund. Rămâi atunci pe partea cealaltă! Dau seen, dă seen. Îşi ridică ochii albaştri, râde cu ei deasupra măştii albastre“ („Masca“).

Tematic, noutatea din proza Ioanei Nicolaie o găsim în ipostazele maturităţii cu viaţa de familie şi cu întâmplările din lumea literară în care se integrase autoarea. Aşa sunt, de pildă, portretul poetului Emil Brumaru care trăia în literatură şi la figurat, şi la propriu, căci avea casa căptuşită cu cărţi, sau evocarea prin ricoşeu a criticului Ovid S. Crohmălniceanu, figură marcantă în formarea lui Mircea Cărtărescu şi a generaţiei optzeci. O vizită preconizată în apartamentul criticului la Berlin în anii 2000 nu mai are loc, pentru că exact atunci survine decesul lui Crohmălniceanu, semnalizat misterios prin neliniştitoare telefoane nocturne.

Pasul spre poveştile zilelor noastre Ioana Nicolaie l-a făcut, lăsând în urmă lumea transilvană atât de specială care-a amprentat-o definitiv. Rămâne să vedem de-acum înainte care vor fi noile teritorii pe care ni le va descoperi autoarea.