CRISTIAN VASILE, TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA ŞI RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE

Cum am scris şi cu altă ocazie, zona culturală istoriografică a fost extrem de afectată de pandemia care a lovit şi România începând, mai ales, din luna martie 2020. În primul rând, cele mai multe arhive (centrale, judeţene) şi biblioteci publice au fost închise pentru cercetători, iar atunci când au fost redeschise – pentru scurte perioade de timp – capacitatea de primire a publicului studios a fost sensibil redusă, la fel ca şi orarul de funcţionare. S-a adăugat compromiterea mai multor stagii de documentare/cercetare, precum şi a unor mobilităţi academice în străinătate. Schimburile culturale cu Rusia erau oricum compromise de mai mult timp, iar momentul 24 februarie 2022 doar a pecetluit încetarea cooperării ştiinţifice (implicit posibilitatea de documentare în arhivele Federaţiei Ruse). Dacă ar fi să identific cu tot dinadinsul şi o parte pozitivă în toată această tragedie pandemică, însoţită de o criză economică, adică o aşa-zisă jumătate plină a paharului, aş vorbi despre o perioadă de acumulare, un interval – cuprins între martie 2020 şi sfârşitul lui 2021 – care a permis, totuşi, unor cercetători din institute academice şi unor profesori de la catedre universitare să lucreze mult timp de acasă, la propriul birou, şi să se aplece mult mai aprofundat atât asupra surselor, a documentelor deja colectate, strânse, fotografiate sau consultate online, cât şi a literaturii de specialitate (incluzând aici şi studiile istoriografice).

Uneori, au fost constrânşi chiar de obligaţii contractuale în cadrul unor proiecte de cercetare sau granturi aflate în derulare, programe ce nu se puteau împiedica din cauza pandemiei. În 2019, pe această „piaţă a cercetării“, alături de Unitatea de finanţare a învăţământului superior (UEFISCDI), care lansează periodic competiţii, a apărut şi cel mai înalt for cultural, care a inaugurat proiectul intitulat Granturile Academiei Române (GAR). Această formă de subvenţionare a cercetării a fost sensibil mai redusă din punct de vedere financiar în raport cu proiectele UEFISCDI, dar a permis totuşi – chiar pe fundal pandemic – derularea unor studii şi finalizarea unor proiecte care au devenit între timp cărţi. A fost şi cazul volumului coordonat de Radu Tudorancea – O vecinătate dificilă. Relaţiile româno-ruse/sovietice, 1914-1965, cu o prefaţă de Ioan Chiper, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2021, 227 pag.

Cartea reuneşte mai multe studii care tratează din diverse perspective relaţia cu marele vecin de la Răsărit: Bogdan Popa s-a ocupat de percepţiile contemporanilor privitoare la alianţa cu Rusia înainte şi după momentul 1917 (pp. 13-32); Daniel Cain a abordat problematica frontului românesc (între 1916 şi 1917) prin prisma neajunsurilor războiului de alianţă; Gabriela Dristaru a urmărit tema agitaţiilor revoluţionare de pe frontul românesc şi din Basarabia în dosarele Curţii marţiale în anii 1917 şi 1918, concentrându-se asupra cazurilor Fildman Bernard şi Alexei A. Cozac (pp. 63-77); Radu Tudorancea a oferit câteva repere istoriografice esenţiale ale chestiunii tezaurului României de la Moscova (pp. 78-114); Simion Gheorghiu a surprins chestiunea tezaurului evacuat aşa cum a fost reflectată în special în istoriografia sovietică şi rusă (pp. 148-166); Emanuel Plopeanu a insistat asupra opiniilor politice şi de presă privitoare la frontiera româno-sovietică în perioada 1941-1943 (pp. 167-206); în fine, Mioara Anton s-a focalizat asupra temei tezaurului în dinamica relaţiilor româno-sovietice şi, mai ales, la momentul septembrie 1965, atunci când avem de-a face cu „re-evaluarea unui diferend istoric“ (pp. 207-227).

După cum se poate observa, lucrarea conţine multe contribuţii dedicate chestiunii Tezaurului Băncii Naţionale sau adiacente acestei problematici. Proiectul de cercetare din care s-a născut şi cartea a avut în centrul său chiar această tematică a tezaurului, propunându-şi să exploreze subiectul prin prisma noilor evoluţii şi abordări istoriografice româneşti şi ruse. De altfel, chiar la începutul anului 2021, au apărut două volume relevante pentru subiect, unul datorat cercetătoarei ruse Tatiana Pokivailova (Soarta „aurului românesc“ în Rusia, 1916-2020. eseuri de istorie, în rusă) şi altul semnat de Ilie Schipor, Destinul tezaurului românesc la Moscova. Argumente din arhivele ruseşti, care a introdus în circuitul istoriografic surse extrem de importante, inedite, depistate în mai multe arhive din Rusia.

Autorii au dreptate atunci când sugerează că problema litigioasă ar trebui soluţionată (într-un fel sau altul): „Veche de peste un secol, chestiunea tezaurului României evacuat la Moscova, în decembrie 1916 şi iulie 1917, rămâne în istoria relaţiilor româno-sovietice/ruse un litigiu care îşi aşteaptă rezolvarea“ (p. 148). Dar mai există oare obiectul litigiului (în special aurul) în starea iniţială, aşa cum a fost predat de autorităţile româneşti în timpul Primului Război Mondial? Unul dintre contributorii volumului (Simion Gheorghiu), pe urmele istoricului Florin Constantiniu, înclină să creadă că nu. Această ipoteză a fost întărită după momentul 2006 de mai multe documente publicate la Moscova, în primul rând protocoale ale şedinţelor Consiliului Comisarilor Poporului de la începutul anului 1918 (atunci când Lenin a anunţat la 13 ianuarie – stil vechi – Hotărârea guvernării bolşevice privind ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi sechestrarea Tezaurului ca urmare a „agresiunii“ comise de armatele regale române contra Republicii Ruse, adică intervenţia „antirevoluţionară“ din Basarabia). Pe baza sus-amintitelor surse de arhivă, istoricii români au conchis că, încă din primele zile de la sechestrare, guvernul leninist şi-a acoperit cheltuirea banilor apelând la tezaur (pp. 160-161). Chiar Lenin semnează o rezoluţie în care este scris foarte clar: „să se ia cinci milioane [de ruble] din banii româneşti confiscaţi la Moscova“ (p. 159). Planurile conducerii bolşevice erau străvezii: unul dintre obiective a fost declanşarea „revoluţiei“ de tip sovietic în Basarabia şi în Moldova prin instituirea unui organ de conducere „internaţionalistă“, la dispoziţia căruia au fost puşi banii proveniţi din tezaurul românesc (cele cinci milioane de ruble sus-amintite). De aici se degajă şi întrebarea unor cercetători români: nu cumva astfel de procedee au continuat până la dispariţia, în decembrie 1991, a Uniunii Sovietice? Prin urmare, atunci când partea rusă a Comisiei mixte pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale spune sau sugerează că tezaurul este de negăsit, s-ar putea să aibă dreptate (p. 161). De altfel, în 2004, cercetătoarea L.V. Sapogovskaia, socotită de unii drept cea mai bună specialistă rusă în domeniul istoriei economice sovietice, a lansat varianta că aurul românesc ar fi fost topit şi turnat în lingouri de către bolşevici cu scopul de a fi vândut în străinătate (p. 165). O perdea de fum istoriografică, cu scopuri politice (de ascundere a adevărului) sau o ipoteză plauzibilă? Deocamdată nu ne putem pronunţa.

Să amintim, în final, şi perspectiva cumva oficială rusă din postcomunism, vădită din scrierile cu caracter istoric şi politic. După cum remarcă şi coordonatorul volumului (Radu Tudorancea), şi alţi autori, parcă pe urmele lui Lenin, istoriografia şi publicistica rusă au făcut în mod constant legătura dintre chestiunea tezaurului românesc de la Moscova, problema Basarabiei şi participarea militară rusă în sprijinul României din timpul Marelui Război. Partea rusă a socotit că bunurile militare ruseşti „confiscate“ de autorităţile române şi datoriile pentru livrările militare din anii 1916-1917 compensează şi chiar depăşesc contravaloarea tezaurului. Prin urmare, România ar fi rămas datoare Rusiei, nu invers!

Ca o concluzie pe marginea acestui volum extrem de necesar: nu este realist să credem că Rusia lui Putin (sau a unui succesor cu aceeaşi mentalitate imperială) ar dori vreodată să reglementeze problema tezaurului.