Veioza

Când am ajuns la el, tata purta o pijama ponosită.

Încovoiat pe marginea balustradei

ne aştepta.

Am dat să-l îmbrăţişez, însă,

cu chipul schimonosit de groază,

mi-a făcut semn să mă îndepărtez

– îi era teamă să nu îmi transmită boala.

Nu am vrut să îl ascult, dar mama s-a răstit la mine

– ceea ce nu îi stătea în obicei –.

Chiar şi aşa, bucuroşi să ne revedem,

am coborât scara exterioară, în spirală,

spre curtea sanatoriului,

unde ne-am aşezat pe o bancă.

Au început să discute de-ale lor

în timp ce eu am pornit ,,în explorare“,

intrând în vorbă, de-a valma,

cu asistente, doctori şi bolnavi.

Mă fascina aparatura medicală învechită,

depozitată lângă peretele clădirii,

aparatul Roentgen cu

transformatorul uriaş

(o bobină cu spire groase de cupru

şi tubul radiogen din sticlă

în care se observa ţinta wolfram).

Mă teleportasem în lumea fascinantă a aparatului,

devenisem minuscul şi păşeam prin labirinturile lui complicate,

departe de lumea reală,

la adăpost de durere, în adâncul plămânilor ei (totuşi).

Nu am realizat când ceaţa s-a ridicat, iar soarele a răsărit.

Se făcuse amiază şi urma să plecăm.

Important era faptul că se simţea mai bine

– sau cel puţin aşa ne-a spus el –.

Vecinul lui de pat, la plecare, ne-a dăruit o veioză

meşteşugită cu migală în zilele plicticoase de spital.

Sub abajur avea un alt abajur de carton,

un carusel rudimentar

care începea să se rotească de îndată ce becul se încingea.

În el erau decupate cu foarfecele forme grosolane de peşti,

sirene şi alte fiinţe fantastice.

Am aşteptat cu înfrigurare seara, s-o aprind.

O lume magică a fost proiectată de îndată pe perete.

A revenit acasă după mai mult de-o lună,

deşi nu părea a fi deloc bine.

A dus-o aşa până în treişpe noiembrie.

În fiecare seară de priveghi am aprins la căpătâiul lui veioza,

iar camera se transforma într-un acvariu de lumină

în care mortul plutea, supravegheat de fiinţe fantastice

care se derulau ameţitor pe cei patru pereţi, pe trupul lui.

Privind fix într-un punct,

aveai impresia că mortul lua, subtil, locul figurinelor,

şi încăperea se umplea cu morţi plutitori, veseli, care intrau, tot intrau pe fereastră

şi ieşeau tot pe acolo în beznă şi viscol.

Clipeai, iar ferestra devenea iarăşi copca

cu peşti luminoşi ce invadau brutal încăperea,

mitraliau cu trupurile lor aerul îmbâcsit de moarte.

A fost singura dată când

concursul ,,cine clipeşte ultimul“

iniţiat de tovarăşii de joacă,

mi-a prins bine.