Orbán Ottó

Poet, eseist şi traducător, Orbán Ottó (n. 20 mai 1936 – m. 26 mai 2002, Budapesta). A publicat numeroase volume de poezii, printre care: Fekete ünnep (Sărbătoare întunecată, 1960), A teremtés napja (Ziua facerii, 1963), Búcsú Betlehemtől (Adio de la Bethleem, 1967), A föltámadás elmarad (Învierea se amână, 1971), Emberáldozat (Sacrificiu uman, 1973), Távlat a történethez (Perspectivă asupra întâmplării, 1976), Az alvó vulkán (Vulcanul adormit, 1981), Szép nyári nap, a párkák szótlanul figyelnek (Zi minunată de vară, parcele ne urmăresc tăcute, 1984), A kozmikus gavallér (Cavalerul cosmic, 1990), Egyik oldaláról a másikra fordul; él (Se-ntoarce de pe o parte pe alta; trăieşte, 1992), Kocsmában méláz a vén kalóz (Bătrânul corsar melancolizează în cârciumă, 1995), Lakik a házunkban egy költő (Locuieşte-n clădirea noastră un poet, 1999). A scris şi versuri pentru copii.

 

Superbă zi de vară, parcele contemplă tăcute (Szép nyári nap, a párkák szótlanul figyelnek)

 

Mă uit bine la ceea ce pot vedea numai o singură dată –

oceanul materiei într-o banală imagine a străzii.

Şi-mi ascut auzul, ca să prind vuietul care umple patul Pământului,

bătăile colosale ale inimii de balenă?

Aici şi acum este întotdeauna cheia pentru zarul nicicând-niciunde.

Prin gaura cheii se poate vedea părul rărit al luminii cosmice,

ceafa noduroasă de bazalt pe care o luminează tăcerea parcelor.

 

Naşterea Afroditei (Aphrodité születése)

 

Pe drumul ce duce de la Limasol la Paphos,

autobuzul a tras brusc pe margine.

Sub cele două camioane căzute

în prăpastie şi făcute armonică, am văzut marea

făcând spume de la cele două testicule ale lui Uranos.

Apoi s-a despicat azurul agitat

şi a ieşit din el fotomodelul gol demn de prima

pagină a magazinelor. „Mersul de tigru al tinereţii“,

m-am gândit când s-a urcat pe stânca înălţată din apă.

„Fie şi infirmi pe jumătate, credem cu speranţă nebună

că niciodată nu-i prea târziu să te îndrăgosteşti“.

Dar şoferul a şi claxonat după noi.

Poliţistul făcea semne cu gesturi largi: haidem!

Deasupra stâncii goale, vârtej de lumină lumească.

Am trecut la pas printre maşinile zdrobite, în urma

noastră, dinspre baza militară engleză de lângă Episkopi,

vântul bulucea valuri de miresme de mare şi de struguri.

 

Bătrâni îndrăgostiţi (Öreg szerelmesek)

 

Timpul, agentul secret, s-a integrat de mult în organismul nostru;

pe microfilmul căsătoriei noastre, trecută prin atâtea pericole,

se poate vedea imaginea roentgen a coloanei sclerozate.

Douăzeci de ani – e mult pentru o pereche de intelectuali.

În noi există ceva revoltător.

Romeo şi Julieta dintr-o generaţie mai nouă de reformişti,

cărunţi, uşor supraponderali –

am fi mai potriviţi pentru un film burlesc

decât pentru cavoul aglomerat al metropolei

unde, acum, tunelul secret se mai deschide doar în ochii noştri…

lumină tremurătoare… anii şaizeci…

trupul ni-e la fel de translucid ca şi planul pe care

l-a scornit, de musai, fratele ageamiu, vraciul de otrăvuri…

Dacă trăieşte prea mult, tinereţea apune, asta-i este soarta.

Îndesându-ne perniţele sub cap, ne scufundăm încet.

Dar dacă ne-am smulge masca de ciorap a ridurilor,

de sub ea ar apărea radios craniul tânăr,

iar pe dosul mâinii tatuajul înnebunitor: EXISTĂ ÎNVIERE!

 

Dare de seamă înainte de cincizeci (Helyzetjelentés ötven előtt)

 

Robul vremii, al destinului, al circumstanţelor –

dar liber în meseria mea.

 

„Acum, că aţi scris totul despre copilărie,

nu veţi mai avea, pur şi simplu, ce să scrieţi“.

Lator m-a tachinat cu asta în societate.

E bună de glumă, dar nu-i adevărat.

 

Îmbătrânesc, mă schimb, obsesia nu mi se schimbă.

 

Un fel de fum îmi foloseşte gâtlejul drept horn

şi viaţa iese-n rotocoale, aşa cum o trăim:

revărsarea dementă, fragmente care nu se potrivesc,

materia încinsă a diversităţii imposibil de fixat

care, umplând iar şi iar formele de turnare ale epocilor,

se scurge întotdeauna prin fisuri invizibile,

astfel că în urmă nu rămâne decât negativul:

ideea epocii, biserică, fuga polifonică, tehnică.

 

Sunt curios la chipul fochistului.

Să creşti este egal cu a şti că-i în zadar.

Numai că poetul e copil şi cu cap de adult.

 

În oglinda de bărbierit rânjeşte o maimuţă fericită –

acum a coborât din copac,

împrejurul lui, valurile albastrului potop de raze.

 

Privind din fereastra cancelariei (A kancellista ablakából nézve)

 

Rezolvând chestiuni spirituale în această cancelarie ruinată,

mă găsesc tot mai frecvent în ţara nimănui:

vraf de cărţi învăluite-n ceaţă pe masa de lucru,

text indescifrabil pe coala de scris…

 

Tinereţea, cum nu-i niciodată în realitate,

este graniţa tăioasă dintre bine şi rău;

pe obrazul echipei care începe,

surâsul pătrunzător al fondatorilor de religii,

această lamă cu două tăişuri şi-o singură faţă,

care taie în două nodul vieţii

şi stoarce lozinci din petalele de sânge închegat:

cu cât mai rău, cu atât mai bine! patria sau moartea!

 

Apoi se stinge flacăra de rom a asaltului,

iar şarpele destinului sâsâie în chip de vânt glacial.

 

Vârsta de bărbat matur? Splendidă obsesie:

Transilvania secolului al şaptesprezecelea,

un mic stat-tampon între realitate şi utopie.

Şi într-un ungher cu umbre de lumânare, Marele Principe,

cu obrazul brăzdat, cu riduri amare,

traversează în imaginaţie pătratele câmpului

împuţit de excrementele ienicerilor

şi joacă şah cu o inimitabilă strategie,

dar din poziţia celui înfrânt, fără putinţă de mutare.

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko