MARTA PETREU, DESPRE PATRIE, CU I.L. CARAGIALE, ÎNTR-UN AVION LOW COST

Caragiale ştia preabine nu numai cusururile noastre colective, ci şi meritele ori virtuţile pe care le avem. Aşa că foarte rar, ce este drept, a scris şi despre acestea din urmă. Admira limba română, pentru că „[î]‑şi are geniul ei“ (Politică şi cultură, 1896). Socotea că noi înşine „suntem o naţiune plină de excelente calităţi. Cei din Ardeal muncesc bine; cei de pe Olt negustoresc bine, cei din Moldova fac politică bine, cei de pe Ialomiţa, ba vorbesc, ba… călăresc bine, iar pe ansamblu: românii sunt bravi şi sobri, răbdători şi cuminţi, pricep uşor; sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă (Cronică, 1899). Asta, deşi în mare Caragiale ne considera, pe bună dreptate pentru vremea lui, încă „nefăcuţi“: „…să nu ne facem inimă rea şi spaimă gîndindu‑ne că lumea românească ar fi mai stricată decît altele. Nu, hotărît; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pîn‑acuma dospit cumsecade (Morală şi educaţie, 1910). Marea avuţie a neamului este limba, „extraordinar de frumoasă şi de… grea“, observă el, după ce muncise o viaţă la articulaţiile ei, spre a le face elastice, iar limba – a lui, cu siguranţă! – capabilă să exprime orice.

Deoarece credea că avem la dispoziţie timpul şi că „Dumnezeu, fie lăudat numele lui! n‑a pus hotar viitorului…“ (1907…), scriitorul a fost optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului nostru. El nădăjduia că România va ajunge, cu vremea, „la situaţia şi dignitatea de stat normal european“ (1907…), iar neamul va putea să‑şi „dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific“ (Morală şi educaţie).

Stat european am ajuns – ajuns-am oare şi unul „normal“, cum nădăjduia Caragiale?, m-am întrebat într-o duminică de mai, într-o cursă low cost Cluj-Barcelona, plină ochi de concetăţenii noştri, oameni adulţi, pînă-n patruzeci, patruzeci şi ceva de ani, adesea soţ-soţie, cu copiii lor. Mulţi copii, de toate vîrstele, de la bebeluşi la preadolescenţi. Fuseseră cu toţii „acasă“, în vizită la părinţi. La părinţii adulţilor. O vizită scurtă, cei mai mulţi sosiseră în România cu acelaşi avion, cu trei zile în urmă, în noaptea de joi spre vineri, iar acum, duminica seara, se întorceau de asemenea acasă, în Spania. Vin în ţară o dată pe an, uneori la doi ani o dată, să-şi vadă părinţii, iar părinţii lor să-şi vadă nepoţii – spanioli. Şi se întorc acasă-în-Spania, unde îşi au casele, slujbele, afacerile, şcolile copiilor.

Aici se află „misterul“, atît de transparent în fond, al sporului natural negativ din România. Copiii cetăţenilor români se nasc şi cresc sau numai cresc oriunde în lume, din Noua Zeelandă pînă-n Canada, din Japonia pînă-n Spania, din Bolivia pînă-n Anglia sau Germania. Ş.a.m.d. Un uriaş fenomen migraţionist a cuprins România în ultimii treizeci de ani, golind-o de forţa de muncă matură, la toate nivelele de calificare profesională cu putinţă. Foştii mei elevi de la Liceul de matematică-fizică Emil Racoviţă din Cluj, unde am fost zece ani profesoară, elevi pe care i-am revăzut nu de mult, la o întîlnire de treizeci şi nu ştiu cîţi de ani, la fel: sînt risipiţi, ca doctori, economişti, IT-işti, fizicieni, profesori etc., etc. peste tot în lume.

Copiii migranţilor români îmbunătăţesc natalitatea ţărilor de adopţie. Între timp, România descreşte şi îmbătrîneşte.

Nu are rost să discut cine este responsabil că ţara, în loc să se afle în „dospirea“ „facerii“, cum o diagnostica Nemuritorul în anul 1910, şi mai ales în loc să fie acum „bine făcută“, este în vădită „des-facere“. Desfacere populaţională. Risipire. O peliculă de românitate, repede adaptată la ţara de adopţie, se întinde în acest moment ca untul pe pîine peste suprafaţa planetei. Dezastruoasă realitate ca principalul produs de export al României să fie propria sa populaţie, cu copii cu tot.

Într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, Caragiale observa că „patria nu este o parvenită capriţioasă cochetă… ci o nobilă mamă severă, căreia‑i trebuiesc copii juraţi spre demne isprăvi, cu calde bătăi de inimă pe tăcute, fără declamaţiuni galante“; adică, tradus, o patrie, orice patrie, cere fapte în interesul cetăţenilor şi al ţării, iar nu vorbe umflate, nu jalnicul politicianism de care am avut şi mai avem parte pînă la saturaţie. Pînă la emigraţie, de fapt.

Mai 2022, Cluj