a7

Când a scris Cioran Ţara mea

Alexandru Seres

Pe la mijlocul anilor ’50, la aproape douăzeci de ani de la sosirea sa în Franţa şi mult timp după ce abandonase pentru totdeauna limba română, lui Cioran i se face dintr-o dată dor de patrie. Fusese pe punctul de a abandona chiar şi franceza, renunţând definitiv la scris, după insuccesul editorial suferit cu a doua sa carte, Silogismele amărăciunii. În Ispita de a exista, carte al cărei titlu trimite cu gândul la un nou început, îl vedem iar făcând ceea ce ştie el mai bine: îşi declară dragostea pentru ţara sa – ponegrind-o.

„Credeam, şi poate nu mă înşelam, că ne iviserăm din drojdia barbarilor, din deşeurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile să-şi continue drumul spre vest, au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, ca să se pripăşească acolo şi să somnoleze, gloată de dezertori la fruntariile Imperiului, scursură boită cu o brumă de latinitate“, scrie Cioran în eseul „Mică teorie a destinului“, cu o vervă regăsită parcă, după atâţia ani de când suferise o mare decepţie în dragostea sa zbuciumată pentru România. Neantul valah, departe de a fi uitat, îi apare din nou, obsesiv („Sunt un specialist al obsesiilor“ – aşa începe Mon pays, un alt text al său despre România, apărut postum) şi dureros: „ţara mea, a cărei existenţă vedeam limpede că n-are nicio noimă, îmi apărea ca un rezumat al neantului […]. Să-i aparţii – ce lecţie de umilinţă şi sarcasm, ce urgie, ce lepră!“.

Cuvintele grele pe care le adresează Cioran ţării sale de baştină nu trebuie să ne înşele. La fel procedase şi în 1936, în Schimbarea la faţă a României, volum despre care va afirma, peste două decenii: „mi-e greu să cred că nu fusese o iubire răsturnată, o idolatrie pe dos“1.

Eseul „Mică teorie a destinului“, apărut în volumul său din 1956 Ispita de a exista, a provocat imediat reacţia vehementă a autorităţilor comuniste din România. Se dă alarma: scriitorii din lagărul comunist trebuie să ia atitudine împotriva celui care nu numai că şi-a trădat ţara, dând bir cu fugiţii şi alegând să-şi ducă traiul în Occidentul depravat, dar îndrăzneşte s-o ponegrească în „câteva pagini atât de lipsite de pudoare şi de adevăr despre originea şi caracterul poporului român, încât calomniile debitate în ele întrec în virulenţă tot ce până azi a fost pus în spinarea poporului nostru de către cei ce nu ne iubesc“, mergând „atât de departe încât neagă rostul de a fi al ţării noastre“, după cum afirmă D.D. Roşca în „Ispita de a exista… a domnului Cioran“2, articol apărut în luna martie a anului 1957, în Gazeta literară. Au urmat alte luări de poziţie, în acelaşi ton, cu epitete descalificante, care curg gârlă („eşti un pitecantrop, domnule Cioran, un pitecantrop care a citit două mii de cărţi, eşti un hotentot tatuat cu formule universitare, dar lipsit de prospeţime şi candoare, eşti un Tarzan existenţialist“, îl apostrofează Radu Popescu). Situaţia a fost agravată şi de apariţia în La Nouvelle Revue Française a eseului „Despre două tipuri de societate“, în care fiul popii din Răşinari îi scrie lui Noica despre „acea ţară care a fost a noastră şi care nu mai e a nimănui“. Ecourile trezite de „paginile infame“ (D.D. Roşca) ale lui Cioran s-au întins până în 19623.

Cioran nu a reacţionat pe moment la şuvoiul de scrieri indignate ale foştilor săi compatrioţi. Sunt însă indicii temeinice că n-a rămas indiferent la cel puţin una dintre reacţiile venite din ţară: cea a tatălui său. Dovada o găsim într-o însemnare din martie 1969: cotrobăind printre scrisorile din debara, Cioran găseşte una care îl afectează chiar şi după trecerea anilor, din moment ce găseşte de cuviinţă să noteze în Caiete: „… venea de la tata, una din ultimele pe care mi le-a scris. Nici măcar n-am citit-o până la capăt – doar o frază, în care mă imploră să-mi fac mea culpa ca să opresc campania dezlănţuită contra mea în presa românească, în urma unor vorbe spuse despre România, în Ispita de a exista.“

Avem toate motivele să credem că Cioran a dat curs rugăminţii tatălui său, chiar dacă nu a catadicsit să-şi facă „mea culpa“. Printre manuscrisele lui Cioran, aruncate de-a valma în debara, Simone Boué a găsit după moartea companionului ei de viaţă un text intitulat „Mon pays“ (Ţara mea), care a fost publicat în 1996, în numărul 9 al revistei Le Messager européen, apreciind că a fost scris probabil la începutul anilor cincizeci. Manuscrisul nu este datat, partenera lui Cioran bazându-se în afirmaţia ei pe paginile îngălbenite de vreme şi pe faptul că textul fusese scris cu cerneală – deci înaintea apariţiei pixului cu pastă, pe care Cioran l-a folosit doar după ce s-a instalat în rue de l’Odéon, în 1960. Nimeni nu a cercetat însă cu atenţie împrejurările în care s-a născut acest text. În niciun caz el nu putea fi scris la începutul anilor cincizeci, şi nici mai devreme. Din cercetările mele, rezultă cu maximă certitudine că Cioran l-a pus pe hârtie în a doua jumătate a anului 1957, în urma campaniei dezlănţuite de autorităţile comuniste împotriva sa.

Un indiciu în acest sens ni-l oferă Monica Lovinescu, în cartea ei de memorii La apa Vavilonului. Ea transcrie din jurnalul ei relatarea unei discuţii cu Cioran, petrecută în iunie 1957, în care citim următoarele: „Ne regăsim cu Sperber şi Cioran. Acesta din urmă mă trage deoparte – să nu ne audă străinii – spre a-mi spune că a primit o scrisoare de acasă. Taică-său, preotul din Răşinari, îi «ordonă» să dea o rectificare la ziare că «îşi iubeşte ţara», altfel «îl face de ruşine». Cioran are surâsul lui mucalit care s-ar voi cinic dar, de data asta, îl trădează: pare chiar mişcat. S-a gândit să scrie ceva despre «patrie» din care să reiasă, printre metafore, epitete şi virgule, că nu-şi detestă solul natal.“4

Cioran avea de gând, aşadar, să scrie un text – nu de retractare însă, ci unul explicativ, din care să reiasă limpede că nu-şi urăşte ţara. Dar nu era încă foarte hotărât să dea curs rugăminţilor tatălui său, întrebându-se cu prilejul aceleiaşi seri de iunie, petrecute în compania prietenilor Monicăi Lovinescu: „Que diront les Français?“. L-a scris în cele din urmă, cu toate că nu sub forma „rectificării“ solicitate imperativ de tatăl său. Recitit în lumina afirmaţiilor din „Mică teorie a destinului“, „Ţara mea“ îşi dezvăluie fără dubiu punctul de origine, Cioran vorbind aici de „soarta unei ţări fără de soartă“, „lipsită de atributele ce alcătuiesc un destin“ şi de „revolta deschisă împotriva neantului“. Nici nu putea fi altfel: nu există nicio altă împrejurare în biografia lui Cioran, din anii cincizeci (sau chiar anterior), care să fi putut prilejui, în mod plauzibil, scrierea sa. După ruptura definitivă de România şi hotărârea fermă de a nu mai scrie vreodată în limba sa maternă, Cioran nu avea niciun motiv să se întoarcă asupra dureroasei sale iubiri de tinereţe. „Ţara mea“ nu se justifică decât în lumina situaţiei apărute în 1957, după publicarea Ispitei de a exista: înainte de a fi o explicaţie a implicării sale de partea mişcării legionare şi a scrierii Schimbării la faţă a României, după cum s-a afirmat, este expresia dragostei profunde faţă de patria sa, a dorului care a continuat să-l macine pe tot parcursul vieţii.

Cioran nu şi-a publicat în cele din urmă textul, motivul iniţiator al scrierii sale dispărând: tatăl său a murit la sfârşitul anului 1957. Dar rana celor petrecute în acel an a continuat să-l doară. Cinci ani mai târziu, notează înCaiete: „Ceea ce am scris în Ispita de a exista despre ţara mea a stârnit acolo o furtună de proteste ce nu s-a potolit nici pe departe […] Cred că am lovit în plin ridicând chestiunea inferiorităţii noastre istorice; ea a trezit ceva în conştiinţe. Toţi mă înjură, dar simt rana pe care am scormonit-o, căci este şi a mea.“5

Note

1 Ţara mea/Mon pays, Bucureşti: Humanitas, 1996, p. 21.

2 Pro & contra Emil Cioran. Între idolatrie şi pamflet, antologie, cuvânt înainte şi note de Marin Diaconu, Bucureşti: Humanitas, 1998, p.171.

3 Vezi în acest sens şi studiul Martei Petreu „Blaga şi Cioran, via Pătrăşcanu – Beniuc“, în Filosofii paralele, Iaşi: Polirom, 2013.

4 Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Bucureşti: Humanitas, 1999, vol. I, p. 118.

5 Caiete, Bucureşti: Humanitas, 1999, vol. I, p. 140.