RUDOLF GRÄF, DIRIJABILE

În timpul Primului Război Mondial, între lunile noiembrie 1915 şi aprilie 1917, a funcţionat lângă Timişoara, la Sânandrei/Sanktandreas/Szentandrás, de fapt pe o păşune aflată între Dudeştii Noi/Neubeschenowa/Újbesenyø şi Sânandrei, o bază pentru dirijabile aparţinând armatei imperiale germane. Ce a determinat oare construirea acestei baze a armatei germane pe teritoriul Imperiului Habsburgic, în partea sa maghiară, Regatul Ungariei, care manifesta tot mai mult tendinţe de autonomizare faţă de Viena, unde domnea împăratul Austriei, în acelaşi timp şi rege al Ungariei? Banatul făcea parte din Imperiu şi din Regat, iar autorităţile maghiare tindeau să-l numească doar Ungaria de Sud, pentru a-i sublinia apartenenţa la Ungaria.

• Baza de dirijabile de la Sânandrei, lângă Timişoara

La izbucnirea războiului, în iulie 1914, una dintre ţintele principale pentru şeful Marelui Stat-Major austro-ungar, feldmareşalul Franz Conrad von Hötzendorf, a fost Serbia, acesta sperând ca, într-un război local şi rapid, să termine repede cu pretenţiile sârbilor la o politică proprie în Sud-Estul european. Principalul aliat al Monarhiei Habsburgice, Imperiul German, avea nevoie de sprijinul armatei austriece pe frontul de răsărit, contra Rusiei, însă prioritatea Înaltului Comandament al Armatei (Armeeoberkommando, AOK) austro-ungar a fost să rezolve problema sârbă, în condiţiile în care nu mai putea fi sigur nici de aliatul român, nici de cel italian, astfel că la 31 iulie 1914 pornise cu toate forţele împotriva Serbiei, ca şi când nu ar fi informat asupra intrării Rusiei în război şi în ciuda faptului că pentru comandamentul german Balcanii constituiau un teatru de operaţiuni secundar.

Războiul a început cu mult entuziasm manifestat de toate categoriile sociale, chiar şi de intelectualii de frunte ai vremii (Stefan Zweig, Sigmund Freud, în tabăra cealaltă Romain Rolland, Henri Bergson, Haim Weizmann), vocea raţiunii dispărând în acea vară a anului 1914. Însă, la scurt timp de la declanşarea operaţiunilor, au venit şi primele ştiri îngrijorătoare. Campania din Serbia nu mergea aşa cum dorea Înaltul Comandament al Armatei, armatele comandate de generalul Oskar Potiorek au trebuit să consemneze eşecul celor două ofensive în faţa trupelor sârbe, al căror şef de stat-major era voievodul feldmareşal Radomir Putnik (cel care în iulie, întorcându-se de la băi din Austria, a fost reţinut la Budapesta, fiind eliberat printr-un gest de cavalerism, la ordinul împăratului, astfel că a putut ajunge în Serbia, cu cheile seifului unde se aflau planurile de operaţiuni ale armatei sârbe). Până la sfârşitul anului 1914 forţele chezaro-crăieşti au trebuit să suporte o înfrângere catastrofală, suferind pierderi de 273.000 de oameni (peste 30.000 de morţi, 173.000 de răniţi şi 70.000 de prizonieri). Sârbilor, care erau şi ei la capătul puterilor, le-a venit în ajutor un consistent transport francez de muniţii pe linia de cale ferată Salonic-Niš, transport permis de Grecia neutră.

În anul următor, Conrad von Hötzendorf şi Înaltul Comandament al Armatei au fost puşi în situaţia de a cere ajutorul armatei germane, ajutor acordat cu condiţia subordonării de facto a trupelor austro-ungare sub comandă germană. Pentru evitarea umilirii Înaltului Comandament austro-ungar, ordinele şefului Marelui Stat-Major german, generalul Erich von Falkenhayn, erau trimise trupelor austriece prin intermediul Înaltului Comandament austro-ungar. Aceasta a însemnat sfârşitul Austro-Ungariei ca mare putere.

În toamna anului 1915, masive trupe germane – Grupul de Armate Mackensen stabilindu-şi cartierul general la Timişoara – şi austriece au declanşat o nouă ofensivă, reuşind să înfrângă rezistenţa trupelor sârbe (inferioare numeric şi în ceea ce priveşte dotarea cu armament şi echipament de luptă), care s-au retras înspre Muntenegru şi Albania, de unde până la urmă au fost evacuate pe insula Corfu. În aceeaşi perioadă, au fost debarcate trupe anglo-franceze la Salonic, urmărind să deschidă un nou front în Balcani. Grecia fiind o ţară neutră, debarcarea trupelor anglo-franceze reprezenta o încălcare a neutralităţii; împăratul german, din raţiuni ce ţineau de promisiunile făcute Greciei că trupele germane nu vor călca pe pământul ei, a refuzat să dea curs solicitării Austro-Ungariei de a ataca trupele Antantei de la Salonic.

• Dirijabilul L59 (LZ 104) a zburat din Jamboli (Bulgaria) până în centrul Africii.

În acest context balcanic, încă de la începutul războiului a apărut o armă strategică relativ nouă, cea a forţei aeriene, germanii fiind singurii capabili de a purta un război strategic aerian (de bombardamente), datorită dirijabilelor, cu ajutorul cărora au bombardat la începutul anului 1915 Londra (după ce britanicii bombardaseră la 21 noiembrie 1914 hangarele dirijabilelor de la Friedrichshafen şi francezii, la 13 decembrie 1914, oraşul Freiburg). Această armă urma să fie folosită şi în Sud-Estul Europei şi în Balcani, unde în 1915 au fost construite baze militare, constând din hangare şi ateliere cu dotările tehnice necesare, la Sân­andrei, lângă Timişoara, şi în Bulgaria, la Jamboli, dar şi la Varşovia şi Kowno (Kaunas). Au contat în luarea acestei decizii, pe de o parte, nevoia supravegherii spaţiului aerian şi a efectuării unor bombardamente (care au avut loc şi la Bucureşti), dar şi pierderile mari ale dirijabilelor pe frontul de vest, comandamentul german plecând de la premisa că în Est şi în Sud-Est riscul descoperirii şi expunerii dirijabilelor unor tiruri ale artileriei antiaeriene era mai redus.

Acesta este contextul în care se ajunge la cererea adresată de şeful Marelui Stat-Major german, generalul Erich von Falkenheyn, generalului Franz Conrad von Hötzendorf, şeful Marelui Stat-Major al armatei austro-ungare, de a permite instalarea unei baze militare germane pentru războiul aerian lângă Timişoara. Ceea ce s-a şi întâmplat, austriecii construind la Sânandrei, sub supravegherea tehnică a specialiştilor germani, până în toamna anului 1915, un hangar pentru adăpostirea dirijabilelor. Baza, care a primit numele de cod „Adebar“, a fost compusă din hangar, clădiri pentru centralele de curent, fabrica de gaz (hidrogen, heliu), centrala de telecomunicaţii, cazarmă. Aproximativ în aceeaşi perioadă a fost construită şi baza din Jamboli, ca punct de plecare pentru acţiunile din Balcani, dar şi pentru atacurile asupra câmpurilor petroliere din zona Ploieştiului sau pentru zborurile de recunoaştere deasupra Mării Negre, până la Sevastopol.

Fiecare bază dispunea de o staţie de transmisie, de una meteorologică, de un centru de comunicare, de o staţie de semnalizare luminoasă, de un balon legat pentru semnalizarea bazei în caz de ceaţă şi de multe alte instrumente de măsură şi calcul. Baza de lângă Timişoara a fost folosită, între 1915 şi 1917, pentru mai multe zboruri de recunoaştere, de luptă sau chiar diplomatice: de exemplu, la 8 noiembrie 1915, dirijabilul LZ 81 l-a transportat pe ducele Johann Albrecht von Mecklenburg la Sofia, pentru o întâlnire cu Ferdinand I al Bulgariei.

Unii dintre militarii germani, care au decedat în urma prăbuşirii lui LZ 86 aproape de Sânandrei, şi-au găsit odihna veşnică în cimitirul eroilor din Timişoara, alături sau aproape de alţi eroi, români (ai Revoluţiei din Decembrie 1989), germani sau austrieci (ai Revoluţiei din 1848-1849), sovietici „eliberatori“ din 1944. În toate aceste cazuri a fost vorba de nişte tineri sau maturi care şi-au dat viaţa în cadrul unor conflicte declanşate de alţii; nu ei şi nici urmaşii lor direcţi nu au avut de câştigat de pe urma lor, astfel încât credem că este cu mult mai potrivită folosirea noţiunii de victime pentru aceşti oameni care şi-au dat viaţa în luptele prin care a trecut Europa în ultimele două-trei secole.

Jörg Biber publică în acest volum istoria folosirii dirijabilelor la bazele aeriene de lângă Timişoara şi de la Jamboli. Însoţit de un material foto impresionant, volumul câştigă în importanţă tocmai prin ilustraţiile care ne deschid o perspectivă interesantă asupra unui aspect mai puţin cunoscut la noi asupra Primului Război Mondial. Autorul recurge la corespondenţa şi însemnările tatălui său, Paul Biber, care a activat la Sânandrei ca mecanic, specialist în mecanică fină. În ultimii ani, au apărut studii care amintesc de baza de la Sânandrei; ceea ce aduce Jörg Biber nou este un material foto impresionant, perspectiva unui tehnician (autorul este doctor în ştiinţe), sistematizarea informaţiilor referitoare la dirijabilele germane folosite în timpul Marelui Război şi elementele personale din moştenirea lui Paul Biber.

[din vol. Dr. Jörg Biber, Aventurile mecanicului de precizie Paul Biber ca pilot de zepeline pe aerodromul Sânandrei de lângă Timişoara – nume de cod „Adebar“ (1915 şi 1916), ediţie îngrijită de Rudolf Gräf, traducere din limba germană de Raluca Nelepcu, Cluj-Napoca: Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2022, în curs de apariţie]