DAN GULEA, SELECTAŢI FOTOGRAFIA

Apariţia Simonei Popescu în două dintre cele mai cunoscute colecţii de la poezie ale momentului vorbeşte de la sine despre locul poeziei sale în literatura contemporană: colecţia Opera poetică, de sub coordonarea poetului Călin Vlasie, a apărut în 2016 şi a urmat drumurile iniţia­torului ei de-a lungul editurilor: de la Paralela 45 la Cartea Românească, şi acum la Rocart. Aceasta cuprinde nume cunoscute ale poeziei de azi, precum Ioan Es. Pop, Liviu Stoiciu (prezent cu trei volume), Magda Cârneci, Romulus Bucur ş.a., care şi-au reluat aici poemele, însoţite de o prezentare semnată de un critic literar şi de referinţe cronologice. Colecţia „Vorpal“ de la Editura Nemira, concepută de poeta Svetlana Cârstean tot din 2016, publică poezie recentă, a unor autori preponderent din generaţia de mijloc, precum Andra Rotaru, Cosmina Moroşan sau Ştefania Mihalache. Cele mai recente titluri, în ambele colecţii: Opera poetică (vol. I, prefaţă de Cosmin Ciotloş, Editura Rocart, Băbana, 2021, 430 p.), respectiv Cartea plantelor şi animalelor (Bucureşti, 2021, 344 p.), de Simona Popescu.

Un volum recapitulativ, pe de o parte, şi un nou testimoniu asupra cercetărilor poetice ale autoarei, primul după ani buni de relativă tăcere – de la Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (2006).

Opera poetică iniţiază un dialog complex prin intermediul notelor de subsol: Xilofonul şi alte poeme (1990), poeme din antologia colectivă Pauză de respiraţie (1991), Juventus (1994), Noapte sau zi (1998), antologia din 2004 sunt nu doar reluate aici, ci adesea contextualizate, adnotate de poetă, într-un dialog ce atinge mai multe niveluri de adresare. Sunt note explicativ-didactice („versuri dintr-un cântec fără noimă din the Muppet Show“ – se explică undeva; apoi: „din sloganurile elanului comunist/ muncitoresc/ pionieresc“; sau: „parafrază la «Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste»“ ), de istorie literară („de la Alexandru-nvăţat-am întâi poheticescul meşteşug“ – notă: Alexandru Muşina) sau chiar hermeneutice, când se raliază diferite citate ce conduc către noi interpretări, aşa cum este larga explicaţie (şi confesiune, deopotrivă) la „Eu sînt doar un strămoş“ din Pauză de respiraţie („adaug această notă de subsol acum, 2019“).

În plus, alte dimensiuni memorialistice, evidente prin ciclul din „Addenda“, de „poezii regăsite“, din perioada 1981-1989, eseurile din anii 1980-1990 despre „sensul poeziei“, cu notele polemice intacte – toate arată un volum altfel decât cele din colecţia editorială amintită. Ceea ce s-ar putea numi, cu un titlu cunoscut al autoarei, o „poetică a exuviilor“, o serie de autoportrete de la diferite vârste, care sunt cuprinse acum într-o veritabilă fotografie… colectivă.

Un proiectat volum II de Opera poetică ar cuprinde amintitele Lucrări în verde…, volum conceput „în reţea“ – prin trimiteri în subsol sau în note la YouTube sau la vasta realitate alternativă a internetului – un volum care apasă mai mult pe procedeul pe care Simona Popescu l-a utilizat dintotdeauna, acela al trimiterilor, al referinţelor de tip „matrioşka“.

Ochiul critic al autoarei examinează aşadar Opera poetică, dar şi Cartea plantelor şi animalelor, unde tradiţia poetică merge pe urmele suprarealismului clasic. O liminară descriere a reţelelor sociale de astăzi avem la specialul personaj-narator din Întâmplări în irealitatea imediată a lui Max Blecher, care analizează semnificaţia unui anumit soi de clişeu vizual şi relevanţa lui în lumea modernă – tot aşa cum Simona Popescu analizează semnificaţia clişeelor de limbă, integrarea lor în text: „Îmi plăcea să rămân ore întregi în faţa barăcilor fotografilor, contemplând persoanele necunoscute, în grupuri sau singure, împietrite şi zâmbitoare, în faţa peisagiilor cenuşii cu cascade şi munţi îndepărtaţi. Toate personagiile, prin decorul lor comun, păreau membrii unei aceleiaşi familii, porniţi în excursie în acelaşi loc pitoresc unde se fotografiaseră unul după altul./ Într-un rând, într-o asemenea vitrină dădui peste propria mea fotografie, întâlnirea aceasta bruscă cu mine însumi, imobilizat într-o atitudine fixă, acolo la marginea bâlciului, avu asupra mea un efect deprimant. Înainte de a ajunge în oraşul meu, ea călătorise desigur şi prin alte locuri, necunoscute mie. Într-o clipă avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie. Inversarea aceasta de poziţii mintale mi se întâmpla adesea în cele mai diferite împrejurări“. O prefigurare a reţelelor de tip Facebook-Telegram-Tik-tok-Discorder-Pinterest etc., în viziunea Blecher, pornind de la clişeul vizual al decorului de la fotograf, al decorului surprins de ochiul camerei, proiectat în aceeaşi atmosferă precum cea din prezent, aşa cum se întâmplă în „Ecrane“ din finalul Cărţii plantelor, unde anul 2020, anul pandemiei şi al reinventării comunicării la distanţă, înseamnă „să gândeşti în faţa firidelor poate/ ascultătoare/ unde se-ascunde fiecare/ cum poate“ şi „dus/ vrei să fii/ nu animal expus“. Aceasta este lupta sau confruntarea cu „maşina“, de o puternică dimensiune ludică: dacă Blecher observa mecanismul înstrăinării imaginilor (personale) în reţeaua fotografilor ambulanţi, Simona Popescu merge mai departe, răspunzând practic cu poemele sale la întrebarea generică a reţelelor: „La ce te gândeşti acum?“, urmată de prenumele utilizatorului, într-un grad de familiaritate pe care „maşina“ îl promite.

Pentru că întoarceri la personaje şi situaţii din alte volume, într-o continuă interpretare, pot fi identificate dintotdeauna în scrisul Simonei Popescu. De pildă, în Cartea plantelor şi animalelor poemul „Flori de poiană“ reia situaţii din Juventus (1994): „Mi-am amintit după 20 de ani/ de femeia din poiană/ şi cum strângea ea buruiană/ de leac/ buchet de privit“ – sunt versuri ce trimit la personaje ale marginalului precum Prinţesa, precum Rozy, iscând nu o dată rezerve şi nedumeriri unui profil poetic care este cu atât mai autentic cu cât intră într-un joc ce nu exclude, spuneam, exhortaţiile didactice: „Ce-a vrut să spună ea? Ea-însămi!// Acuma ne desparte vreun sfert de secol/ care-a trecut ca vântul“.

Iar „confruntarea“ se poate citi într-o artă poetică precum „Întâmplare adevărată cu un porumbel“, cu fragmente numerotate în subsol din „traducerea Maşinii/ Google Translate“; primele versuri au astfel variante: „Stăteam la fereastră/ era rău pe lume“; „Stăteam în fereastră/ şi a fost rău în lume“; „Stăteam la fereastră/ şi a fost foarte rău în lume“, ce continuă cu dislocări sintactice de tip barbiano-glosolalic: „mă voi vindeca/ de lângă mine“; „vindecă-mi sufletul, căci eu voi fi sobru“, „mă va eu vindeca“. Toate, variante şi variaţiuni pentru secvenţa ce poate fi considerată iniţială: „Stăteam la fereastră/ şi era rău pe lume/ aşa de rău că/ doar o pasăre dacă ar veni acolo pe pervaz/ lângă mine/ m-ar vindeca, mă gândeam“.

În acest sens, nu doar un eu poetic, ci un eu dintotdeauna se (re)compune: „Şi ce carte ciudată citeam eu la 7 ani/ era o carte despre plante şi animale“ („Carte“). Firesc, în acest univers tehnicizat în care interacţionăm, poezia devine „o invizibilă dronă/ ce se plimbă în universul mare, mic/ şi se opreşte-un pic şi-n viaţa mea, în mintea mea“ („Dialog“).

Tradiţia culturală la care participă Simona Popescu respinge de la început o poetică de tip clasic: „Bucolic, nu“ spune titlul unui poem. Apoi, se poate vorbi de o relectură a „miliardarului de imagini“ Ilarie Voronca, autor al volumului Plante şi animale (1929); dacă Voronca era însă apropiat de pastel (el debutase ca un poet simbolist al „grădinii“), de observaţia senzorială deci, Simona Popescu este mai degrabă apropiată de o „observaţie“ general-culturală: macul este Celan, fragii sunt pentru Enigel (cu o interpretare de artă poetică a faimosului poem, a întâlnirii – în vis? – a autorului cu cititorul), narcisele ale lachiştilor – iar enumerarea poate continua. În acest fel apare şi exoticul, inclusiv încărcătura de tip romantic a evaziunii. O mare diferenţă, de pildă, între pangolinul decorativ din Levantul cărtărescian („Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi,/ Stele sufer când pre ceriu ele schimbă-n supernove,/ Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove/ Pangolinii, sufer zorii când ameaza le ia locul“ – într-un discurs al feei Hyacint, de la începutul „Cântului al şaptelea“ – v. ed. 2016, note, comentarii, glosar şi postfaţă de Cosmin Ciotloş, p. 116) şi cel constitutiv din Cartea animalelor: „Când Fiara vrea să-ncerce/ pe tine-al său venin/ să te închizi în tine/ precum un pangolin“ („Pangolin“).

Simona Popescu, o poezie care nu se lasă citită prin simple fotografii sau imagini, pentru care poezia înseamnă datare, localizare – în fine, corespondenţă, integrare, selectare.