ION BOGDAN LEFTER, CU „BILL“ STANCIU LA LONDRA

În afara mediilor de anglişti şi americanişti din universităţile noastre şi-a cercurilor de traducători şi editori specializaţi răzbat rar veşti despre performanţele din domeniul sau din domeniile „shakespearofone“. E în genere „la vedere“ doar literatura transpusă în româneşte şi difuzată de casele cu dever mare, mai ales proza, mai ales romanele. Însă publicul larg (cît de larg?!…) urmăreşte desfăşurările narative ca atare, fără să sesizeze, în cazurile fericite, subtilităţile de echivalare şi talentul-plus-erudiţia care le generează (altfel, se bulucesc să traducă – mai ales din engleză, căci mulţi îşi închipuie în zilele noastre c-o ştiu bine! – cohorte de neaveniţi, producători de versiuni jenante…).

Cu adevărat concludente pentru starea domeniului/domeniilor în cauză sînt manifestările mai strict „ştiinţifice“, deci cu vizibilitate doar în „enclavele“ specialiştilor: studiile de lingvistică şi de exegeză literară, tezele de doctorat, culegerile de comunicări ale reuniunilor academice. De circulaţie restrînsă, sînt citite mai ales între colegi. Dacă vrei să te informezi serios în materie, nu prea ai cum. Probabil că documentariştii din bibiliotecile universitare fişează titlurile respective, însă mă tem că doar zonal, deci atomizat, fără o evidenţă naţională coerentă, deşi Internetul zilelor noastre ar face destul de simplă integrarea datelor.

Nucleele se văd cu ochiul liber: universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara au avut şi continuă să aibă corpuri profesorale de elită, cu cîte una ori mai multe personalităţi magnetice în jurul cărora s-au organizat veritabile „şcoli“ informale. Oameni de mare calitate sfinţesc şi locuri mai marginale, cum se-ntîmplă la Oradea, la Baia Mare sau la Galaţi, sigur şi-n alte universităţi, uneori unde nu te-ai fi aşteptat. Înşir în continuare nume, titluri, observaţii de la distanţă, cu toate riscurile parţialităţii şi cu asigurări că nu fac selecţii interesate şi nu ignor intenţionat pe nimeni. De-a lungul anilor am putut urmări şi cariere cursive, mai frecvente fiind cazurile în care capriciile sorţii mi-au adus sub ochi cărţi disparate, totuşi relevante pentru conturarea, fie şi din linii discontinui, „punctate“, a unei hărţi de fapt bogate.

Las deocamdată la o parte Bucureştiul formaţiei mele, despre care am spus deja destule în acest serial anglo-americanistic (şi-o să revin în episodul final cu completări despre colegii mei de studenţie şi despre profesorii noştri), şi-ncep cu Clujul.

Am ştiinţă de cel puţin trei „magnetici“ ai ultimei jumătăţi de secol şi mai bine: Virgil Stanciu, Mircea Borcilă şi Liviu Cotrău. Înaintea lor, alături şi după ei – profesori care i-au format şi foşti studenţi rămaşi la catedră, prezenţi cu toţii în Dicţionarul de anglişti şi americanişti români alcătuit de cel dintîi (şi la care am mai făcut trimitere: Tribuna, 2008, Limes, 2015).

Cu un diminutiv-poreclă pe care i-l ştie toată lumea, derivat din shakespearianul William, „Bill“, poate graţie vagii omofonii cu finalul prenumelui său, Virgil Stanciu (n. 4 noiembrie 1941) e un eminent specialist în proza modernă şi postmodernă britanică şi americană şi un uluitor practician al transpunerilor în româneşte. Dintre cărţile sale: Orientări în literatura Sudului american (Dacia, 1977), A History of English Literature – From Pater to Wells (curs, Universitatea „Babeş-Bolyai“, 1981), Războiul gîndului cu literele. Eseuri de literatură engleză şi americană (Tribuna, 2004), The Transition to Modernism in English Literature (Limes, 2007), cu numeroase alte contribuţii în volume colective şi în culegeri de studii, la care s-au adăugat prefeţele însoţitoare ale inombrabilelor traduceri (doar o parte a acestor eseuri fiind adunate în Războiul gîndului…).

Perfect informat şi cu o cuprindere panoramică de tip profesoral, „Bill“ Stanciu e totuşi de partea lecturii „apropiate“, comprehensive, a unui iubitor al literaturii pe picior de egalitate cu eruditul. De-aici – devoţiunea lui de interpret în româneşte al atîtor scriitori. Tipologia generică a ocupaţiunii e largă: de la echivalarea rece, precis-tehnică, la cea entuziastă, de „identificare“ cu autorii în a căror „piele“ unii dintre traducătorii lor intră benevol şi emoţionaţi, de la fidelitatea strictă la modularea mai mult ori mai puţin „trădătoare“ ş.a.m.d. „Bill“ Stanciu reuşeşte sinteza: specialist de înaltă competenţă şi rigoare tehnică, el e şi un pasionat al lecturii, încît transpunerile în româneşte ies deopotrivă sigure, temeinice şi simpatetice ca nişte declaraţii de iubire abia deghizate.

Dacă o va fi avut cîndva, înclinaţia spre severitate pe care poziţia de la catedră o încurajează s-a „muiat“ demult, în cazul său, într-o blîndeţe care fie i-a fost de la-nceput, fie i-a devenit structurală. Aşa l-am simţit cînd l-am cunoscut şi-aşa l-am regăsit de cîte ori l-am reîntîlnit. Pentru prima oară – chiar în Marea Britanie şi datorită… Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti! Trecuseră doar cîteva luni de la revoluţia din decembrie 1989. La Londra urma să aibă loc în aprilie 1990 un congres al EAAS – European Association of American Studies (Asociaţia Europeană de Studii Americane). Ţările din regiunea noastră, recent eliberate de sub regimurile comuniste, n-aveau conexiuni cu asemenea organizaţii intelectuale occidentale, drept care ambasadele Statelor Unite au fost implicate în identificarea unor reprezentanţi pentru participări exploratorii. Din România, presupun că la fel ca din Polonia, Cehoslovacia şi celelalte, au fost trei invitaţi: un universitar de specialitate, „Bill“ Stanciu, un scriitor „anglofon“ şi cu deschidere spre cultura de peste Ocean, autorul acestor rînduri, şi un student la Limbă engleză şi literatură engleză şi americană (sau o studentă, nu mai ţin minte!). Cum ne-au ales pe noi nu ştiu. Ne-a contactat şi ne-a însoţit la Londra doamna Agota (Aggie) Kuperman, diplomată de carieră. Cheltuielile le-a suportat Ambasada sau poate una dintre fundaţiile controlate de administraţia americană, de felul National Endowment for the Humanities (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţele Umaniste, în echivalare aproximativă). Congresul trebuie să fi durat trei zile, însă noi am stat la Londra cinci, plus cele de călătorie spre şi dinspre Albion, practic pierdute pentru „turismul intelectual“, dar cîştigate pentru comunicarea dintre noi, extinsă la aproape o săptămînă. A fost a doua mea ieşire „în Vest“. Mă întorsesem în grabă din prima, de la Paris, ca să-mi rezolv problema vizei pentru Marea Britanie (generaţiile mai tinere nu ştiu nimic despre Odiseea sau despre teroarea obţinerii vizelor de călătorie înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, deci în „spaţiul occidental“, iar mai-vîrstnicii… mulţi au uitat!).

„Bill“ Stanciu m-a cucerit din prima clipă, cum cred c-a făcut-o cu oricine are sensibilitate pentru bunătate şi blajinătate, pentru ce se numeşte în popor „om bun“ – la inimă, la suflet, atent şi înţelegător cu cei din jur. Înalt, interiorizat, cu molcomă vorbire ardelenească atunci cînd ieşea din tăcere, m-a tratat de la început cald-colegial, deşi erau între noi mai bine de un deceniu şi jumătate diferenţă, el la 48 de ani şi-un pic, eu la 33 abia împliniţi. De pe-atunci un mare profesor şi traducător despre care ştiam şi dincoace de Carpaţi, n-a acceptat altă formă de dialog cu junele literator care eram (în Universitate urma să intru abia în toamna acelui an…) decît la persoana a doua singular, „tutuindu-ne“, şi nu ca „deformaţie profesională“, engleza neavînd pluraluri ale politeţei, ci pentru că aşa e el: sobru văzut dinafară, dar ataşant faţă de cine simte că merită.

Experienţa noastră londoneză comună – fabuloasă. Congresul – foarte interesant, dîndu-ne sentimentul că sîntem persoane importante. Şi-apoi oraşul! Ne-am rupt picioarele alergînd în dreapta şi-n stînga ca să-l vedem „tot“. Dacă nu greşesc (în propriul lui Dicţionar… fiind trecut, pentru perioada de pînă-n 1989, un singur stagiu extern, de bursier la Universitatea din Carolina de Nord, de la Chapel Hill, în 1971-1972), era şi pentru el prima descindere pe malurile Tamisei, unde ne aşteptau faimoasele pieţe, străzi şi cartiere, palatele, catedralele-mînăstiri şi muzeele, circulaţia maşinilor pe stînga şi autobuzele roşii cu etaj, cabinele telefonice la fel de sîngerii, şi încă, şi încă. Le ştiam – de fapt – din cărţi, din fotografii, din filme, aşa încît… parcă mai fusesem pe-acolo. Le mai văzuse „Bill“ aievea sau doar în poze, la cinema, pe ecranele televizoarelor şi citind, cu ochii minţii?…