Serghei Jadan (n. 1974)

Născut în fosta regiune Voroşilovgrad, actualmente Luhansk, Ucraina. Poet, prozator, eseist şi traducător, de asemenea cântăreţ şi muzician, membru al grupului rock „Jadan şi Câinii“. Autorul volumelor de poeme „Volum de citate“, „Etiopia“, „Viaţa Mariei“, „Templierii“, „Atena“ şi al romanelor „Voroşilovgrad“, „Mesopotamia“, „Internatul“. Propus de Academia Poloneză pentru Premiul Nobel.

 

Ministerul Sănătăţii

 

Din geamul spitalului se vedeau merii.

În această vară ei s-au încovoiat atât de mult

sub povara ploilor

încât prin crengile de la poale s-a încâlcit iarba.

 

Dimineţile, curtea era pustie.

Ştiţi doar, verile există câteva zile anume,

nu, nu că cele mai lungi, ci mai curând – spălăcite.

Să mai ţină poate vreo pereche de zile – şi gata, s-a zis, s-a dus,

după care, în genere, începe-a se întomna.

Însă în atare zile, cam pe la ora şase,

în cerul senin se vedeau stelele

tot mai opace, până dispăreau cu totul.

 

Femeile aduceau a lunetiste cecene –

precum lunetistele cecene

aveau ochi răi şi venele

înţepate cu anestezice.

Iar bărbaţii semănau cu luminiştii Chiril şi

Metodiu – asemeni luminiştilor Chiril şi

Metodiu purtau halate lungi,

iar în mâini ţineau istoriile bolirii lor

asemănătoare primelor Evanghelii traduse.

 

Dimineţile, când ieşeau în grădină şi

fumau, stelele dispăreau treptat

şi iarba fremăta.

 

Blagoslovit fie numele Domnului, – spunea

Chiril. – Blagoslovite fie mâinile lui

din care ne primim pâinea cea de toate zilele.

Sora-căţea, – traducea Metodiu

în chirilice, – iar şi-a potricălit venele cu morfină.

Trebuie să scriem o ţidulă anume, altfel

rămânem fără baftă.

Şi lunetistele se-nclină spre picioarele lor,

spălându-le tălpile cu apă de ploaie.

 

Există o fermitate de nespus în chipul bărbaţilor

ce ies în curtea spitalului;

fermitatea de-a munci viaţa-ntreagă pentru ţara lor

în fine primind de la ea

un halat gri şi friguros:

din mâinile tale, patrie, moartea, chiar dacă e amară,

dorită rămâne, ca pâinea la război.

 

Uneori ieşeau spitalagioaice-bocitoare

rugându-i pe cei mai puternici

să ducă la morgă vreun cadavru.

Şi-atunci bărbaţii mergeau,

iar femeile le ţineau între degete

ţigările

ce se tot potoleau, se potoleau

treptat

stingându-se.

 

* * *

 

Şi cea mai mică fătucă din Chinatown,

şi bătrânii baptişti din friguroasele biserici din Manhattan

nici să-şi imagineze barem n-ar fi în stare

ce de-a stele cad în hornurile caselor noastre

şi ce frunze de smarald are usturoiul

ce creşte pe terenurile noastre de fotbal.

 

Iată, acest ocean fără început şi fără sfârşit

scaldă ţărmurile împresurate cu bodegi chinezeşti

şi mii de caşaloţi se ascund prin nămol şi nisip,

pe veci despărţindu-mă de ţara

pe care am iubit-o.

 

Iată tulpinile acestor arbori negri în zăpada friguroasă,

ca nişte africane pe albe cearşafuri,

şi în fiecare copac – păsări,

guralivele păsări ale emigraţiei,

cântătoarele păsări ale exilului.

 

Dar iată-mă pe mine

noapte de noapte

în vis

îmi încarc vaporul cu stele şi grâne

umplu cala cu rom şi cucută

îi încălzesc maşinăriile vechi

ca pe nişte sobe de teracotă.

 

Curând Domnul ne va chema,

va redirecţiona curenţii oceanici şi ne va goni în beznă.

Atunci să mă boceşti

varză de mare a Americii

cum ştii doar tu una

cum ştii doar tu una.

 

 

Traducere şi prezentare de Leo Butnaru