Sonia Elvireanu

În 2020 s-a răsturnat firescul existenţei pe mapamond. Intram într-un coşmar continuu, acum dă semne de oboseală, nu poţi avea la nesfârşit apocalipsa mediatică în faţa ochilor.

Revăzând debutul pandemiei, mă înfior de violenţa momentului, nu atât de carantina impusă, ci de brutalitatea sancţionării omului vulnerabil, ameninţat, panicat, mă refer la scenele brutale, inumane, întrevăzute la televizor, mai înfiorătoare decât apocalipsa mediatizată până la saţiu, inducând panica.

Dintr-o dată se răsturnase totul, lumea intra violent sub autoritatea morţii. Izolarea, distanţarea fizică şi purtarea măştii te proiectau într-un fel de irealitate din care nu întrevedeai vreo ieşire, te rupeau de social, de prieteni, te împingeau spre refugiul familial, dacă aveai unul, ori te condamnau la singurătate.

În jur, natura exploda floral într-o revărsare minunată de viaţă, iar omul era împiedicat să-i simtă miresmele, parcul devenise un spaţiu interzis. Pe străzile golite de oameni, înflorea liliacul, prin curţi şi grădini o frenezie a viului în toate culorile curcubeului.

După şocul începutului, îţi recapeţi luciditatea şi reflectezi, te regăseşti, cauţi să rezişti asaltului mediatic, să respiri altceva decât suflul morţii defilat pe ecrane, încerci să refaci ritmul zilei sfâşiat de pandemie, să te refugiezi într-o zonă neatinsă de ameninţări, să domoleşti tulburarea cotidiană.

Cum renunţi să stai agăţat de ecran şi ignori televizorul, toate se modifică sensibil, poţi contempla frumuseţea, poţi citi, scrie, reveni la o anume normalitate individuală în singurătate. Nu te mai poţi întâlni cu prietenii la o cafea, dar comunici cu ei virtual, îi aniversezi de departe, legăturile nu se rup, se deplasează în spaţiul virtual. Nu mai vezi chipuri, zâmbete, doar măşti, de parcă toată lumea ar fi fost bolnavă. Nu mai recunoşti cunoscuţii, cu ochelari şi faţa acoperită par nişte marionete caraghioase. Treci pe lângă ei, te opresc uneori cu un semn, vorbeşti o clipă cu chipul nevăzut, totul pare un joc, un carnaval sinistru cu o singură mască multiplicată. Jocul continuă, lunile trec, trece anul şi constaţi cu surprindere că eşti tot în nefiresc, împins mai adânc în jocul cu măşti, către înstrăinare, singurătate, dezbinare.

Panica e întreţinută pe ecrane, însă cu un strop de luciditate ieşi de sub teroarea morţii, înţelegi că ea exista şi înainte de pandemie, era pretutindeni, în orice clipă, doar că nu te-ai gândit la ea, fiindcă nimeni nu o afişa apocaliptic pe ecranele televizoarelor.

Începi să devii mai atent la sănătate, la familie, să te repliezi, să te întorci spre tine însuţi, să reflectezi, să te concentrezi pe pasiunile tale, oprit de pandemie din goana nebună de dinainte. Aşa afli că viaţa continuă, chiar sufocată de restricţii, unele absurde, că trebuie să trăieşti adaptându-te timpului aberant în care eşti prins.

Colaborezi virtual, faci proiecte, relaţionezi cu scriitori din spaţii şi culturi diferite, scrii, te redescoperi în singurătate şi înveţi singur curajul de-a înfrunta singurătatea, pe tine însuţi, necunoscutul, incertitudinea, şi mai ales să nu uiţi omenia, chiar dacă ţi se impune distanţarea de celălalt. Uneori faci gesturi spontane, interzise, dar te simţi cu adevărat bine, constaţi că nu te-ai schimbat în rău, capeţi încredere că binele e încă posibil, deşi e interzis, îţi spui că înstrăinarea de celălalt, ruptura între generaţii nu va fi posibilă cât timp omul e om, nu robot.

Simţi pe propria piele ce înseamnă în practică globalizarea, reflectezi la marea răsturnare, realizezi că manipularea mediatică e tot mai evidentă, alegi să îţi urmezi calea ori să te laşi condus de alţii. Dacă rămâi tu însuţi, te bucuri de orice gest amical ori uman pe care îl poţi face ori îl fac ceilalţi. Dar mai ales descoperi resurse interioare nebănuite pentru scris, meditaţie. Paginile se adună, alcătuiesc manuscrise, acestea se publică, cărţile continuă să existe, să reflecte cotidianul ori să iasă din realul întunecat pentru a-ţi propune lumi imaginare.

Pentru mine au trecut doi ani de muncă continuă între poezie, traduceri din franceză, lecturi, cronici şi recenzii. Trăirile profunde şi reflecţiile se exprimau spontan în poeme. Cântecul mării în umbra cocorului, publicat la Paris în autotraducere în franceză, s-a bucurat de două premii internaţionale, a fost tradus în italiană şi publicat în Italia, iar în filiala noastră a primit premiul Cartea anului ex aequo. Noul volum de poeme Însoriri în sâmburele liniştii, în ediţie bilingvă franceză-italiană, e tipărit în Italia. El reflectă stările interioare în timpul pandemiei, poate fi răspunsul poetic la această anchetă a revistei. În română e la editura Ars Longa din Iaşi. Lucrez acum la un volum de critică în franceză, reunind cronici şi recenzii publicate în revistele franceze.