a17

Ovidiu Ghitta

Onisifor Ghibu decan

În anul 1929, când Universitatea românească din Cluj se pregătea să aniverseze un deceniu de la înfiinţare, decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie era Onisifor Ghibu. Îşi începuse mandatul la 1 octombrie 1928 şi, conform regulilor de atunci, urma să-l încheie fix peste 12 luni. Profesorul de pedagogie se afla pentru prima dată într-o poziţie de conducere în instituţia la fondarea căreia contribuise în mod decisiv. Aproape zece ani trecuseră de când el, ca trimis al Consiliului Dirigent, a jucat entuziast şi tenace un rol important în preluarea clădirii universităţii de la autorităţile academice maghiare şi, apoi, în declanşarea procesului de organizare la Cluj a unui nou aşezământ de învăţământ superior. „Cel ce a avut merite mai mari, dar care ar vrea să şi le asume toate e Ghibu“ – notează fostul rector, Sextil Puşcariu, în memoriile sale, subliniind, dintr-un condei, şi plusurile, şi minusurile personajului în cauză.

Anii în care a stat în plan secund în universitate nu i-au domolit temperamentalului  Ghibu nici avânturile de reformare a sistemului, nici capacitatea, deloc de invidiat, de a se face inconfortabil pentru mulţi, ba chiar antipatic. La o lună după învestirea sa, în urma unei şedinţe de consiliu ceva mai încordată, şi-a anunţat brusc demisia. Motivul: a desluşit „din atitudinea câtorva colegi […] că modul de a-mi înţelege datoria de decan nu este în asentimentul“ lor. În consecinţă, fără a-şi reprima o ironie muşcătoare, i-a anunţat că renunţă la funcţie, „pentru a nu tulbura armonia care a domnit până acum printre membrii“ forului colectiv de conducere a Facultăţii. Întors însă din drum, a început să se dedice cu tot mai multă insistenţă proiectului de extindere şi de rearondare a spaţiilor didactice şi de cercetare de care dispunea Facultatea. Problema devenise într-adevăr presantă, pe fondul creşterii semnificative, an de an, a numărului studenţilor şi al multiplicării programelor de învăţământ oferite. În plus, din toamna lui 1929 se preconiza introducerea în sistemul universitar românesc a „anului pregătitor“, care, inevitabil – observă Ghibu –, „va aduce cu sine necesitatea de noi localuri de cursuri, de seminarii, laboratorii etc.”

Un prim obiectiv avut în vedere de decan era concentrarea tuturor seminariilor de istorie antică, arheologie şi limbi clasice în clădirea de pe strada Gen. Gherescu nr. 2 (azi Constantin Daicoviciu). Ea fusese expropriată de Ministerul Instrucţiunii în anul 1925, pe seama Muzeului de Arheologie al Universităţii. Acolo avea să funcţioneze, într-o nouă concepţie, Institutul de Studii Clasice (gândit acum ca o formulă mai cuprinzătoare, de asociere a tuturor specialiştilor în domeniu), dar şi proiectatul Muzeu de Arheologie şi Artă al Universităţii. Pentru ca planul să se concretizeze, Ghibu trece la fapte. În 21 decembrie 1928, bazându-se pe o hotărâre a Consiliului Facultăţii, îi somează pe toţi cei care deţineau locuinţe în imobil să le evacueze până la 15 februarie 1929. Printre ei se număra şi profesorul Dimitrie M. Teodorescu, directorul Institutului de Arheologie şi Numismatică din cadrul Facultăţii. Cel de-al doilea obiectiv, dezvăluit în 23 ianuarie 1929, era plasarea tuturor seminariilor de Filologie „în una şi aceeaşi aripă“ a clădirii centrale a Universităţii, unde se aflau deja câteva dintre ele („seminariile de limbile franceză şi italiană“). Acel spaţiu, de la parter, urma să devină disponibil prin transferarea Institutului de Arheologie şi Numismatică în imobilul de pe strada Gen. Gherescu nr. 2. În fine, la etajul I, „în locurile rămase libere“ prin comasarea seminariilor de Filologie, „se vor putea instala în mod corespunzător Seminariile de Filosofie, Sociologie, Pedagogie, Istorie Universală, Istoria Artelor şi Istoria sud-est europeană“. În acel moment de elan administrativ al decanului, Institututul de Istorie Naţională nu e pomenit deloc. Şi acesta îşi avea sediul în clădirea Universităţii, la parter, în două camere cu vedere spre strada Kogălniceanu.

Ambiţiosul proiect în trei paşi susţinut la începutul anului 1929 de Onisifor Ghibu era construit în jurul ideii de strângere laolaltă a secţiilor înrudite ale Facultăţii, de grupare a lor în spaţiu. Mai ales primele două mişcări preconizate sunt edificatoare în acest sens. La mijloc nu se afla deci ambiţia unui deţinător de funcţie academică de a-şi lega numele de o schimbare oarecare, lesne realizabilă şi perceptibilă, precum reîmpărţirea sălilor care-i stăteau la dispoziţie. Se întrevede, mai degrabă, un plan de substanţă, menit, în viziunea promotorului său, să dea coerenţă instituţiei, să o facă funcţională. Ca în urmă cu opt ani, când încercase să orânduiască şi să deschidă „Colegiul latin“ al Universităţii, Ghibu pare animat iar de dorinţa de a transpune în practică un model organizatoric propice funcţionării profesorilor şi studenţilor ca o comunitate; un model universitar de inspiraţie anglo-saxonă, aşa cum avusese în minte şi Vasile Pârvan în 1919. Pus pe fapte mari, decanul era silit să acţioneze contra-cronometru, sub mare presiune. Îl obliga la aceasta limitarea drastică în timp a mandatului de conducere deţinut. Situaţia nu-i convenea deloc. S-a şi pronunţat în 1929 împotriva vechii reguli preluate de la universitatea maghiară. A criticat atunci deschis „sistemul de alegere anuală a Rectorului şi a Decanilor, care face imposibilă o continuare sănătoasă a marilor probleme universitare“.

Pentru a se declanşa propriu-zis schimbarea structurală pe care Ghibu o dorea, trebuiau transformate în spaţii didactice şi de cercetare o serie de încăperi din edificiul de pe strada Gen. Gherescu nr. 2. De câştigarea lor pentru nevoile Facultăţii depindea totul. De acolo se aştepta să înceapă sarabanda mutărilor, adică procesul înnoitor imaginat ca o reacţie în lanţ. Astfel s-a ajuns, inevitabil, la cea mai sensibilă chestiune: obţinerea banilor necesari pentru amenajarea acelor săli.

Profesorul Emil Panaitescu, directorul Institutului de Studii Clasice, i-a prezentat decanului său, la 14 februarie 1929, o estimare a costurilor. Clădirea respectivă, „unde sunt adăpostite colecţiile de arheologie şi artă ale Societăţii Muzeului Ardelean, se află în cea mai deplorabilă stare, fiind ameninţată cu o ruinare completă“. Zadarnice au fost apelurile de anul trecut ale Rectoratului la Ministerului Instrucţiunii. Nu s-a obţinut niciun sprijin financiar pentru „reparaţiunile cele mai urgente şi indispensabile“. Se impunea totuşi – relevă Panaitescu – „să facem toate sforţările spre a salva de la ruină o clădire cumpărată de stat cu o sumă foarte importantă (15 milioane) şi dată spre folosinţă Facultăţii noastre“. După estimările sale, 700.000 de lei erau necesari, în primă instanţă, pentru instalarea acolo a Institutului şi a „mobilierului trebuitor pentru aranjarea colecţiilor rezultate din săpăturile întreprinse în ultimii ani în Transilvania“. De-abia apoi puteau fi eliberate „camerele ocupate de seminariile de filologie clasică, de istorie antică, de arheologie şi numismatică şi de colecţia greco-romană“ în clădirea centrală a Universităţii, dar şi încăperile de la subsolul acesteia, unde erau lapidarul şi laboratorul.

Cu două zile mai devreme, din însărcinarea Senatului universitar, Onisifor Ghibu se întâlnise la Bucureşti cu Iuliu Maniu, pe atunci prim-ministru al Guvernului. Au vorbit, ca doi apropiaţi, despre cum putea fi încadrată sărbătoarea de zece ani a Universităţii din Cluj în amplele festivităţi menite să marcheze scurgerea unui deceniu de la Unirea Transilvaniei cu România. Alma Mater din capitala simbolică a Ardealului dorea să profite din plin de contextul aniversar. Era de bănuit că guvernanţii se vor lansa în exerciţii de generozitate publică. Concret, conducerea Universităţii şi-a propus să înainteze degrabă la Bucureşti un memoriu cu „necesităţile ei edilitare“, cu investiţiile majore avute în vedere pentru îmbogăţirea patrimoniului imobil al instituţiei. Clipa marelui bilanţ nu trebuia ratată. Miza era ca autorităţile româneşti să demonstreze convingător că nu bătuseră pasul pe loc din 1919 încoace.

Până la începutul lunii aprilie, cele patru facultăţi ale Universităţii – Facultatea de Litere şi Filosofie, Medicina, Ştiinţele, Dreptul – îşi trimiseseră la rectorat propunerile. Ele sintetizau doleanţele avântate ale secţiilor şi catedrelor, constrânse până atunci să se rezume la ceea ce le oferise austera alocaţie bugetară anuală; o alocaţie ce n-a fost în stare niciodată să ţină pasul cu inflaţia care a răvăşit România până dincolo de mijlocul deceniului 3 al veacului. Înflăcărat la rându-i de perspectiva rezolvării dintr-o dată a deja cronicei probleme a spaţiilor didactice, Onisifor Ghibu i-a dezvăluit rectorului, la 10 aprilie 1929, noul său plan. Pusese ochii acum pe edificiul de mult părăginit al Teatrului Vechi, situat în imediata vecinătate a Universităţii (pe locul unde se află acum Colegiul Academic). Spre el dorea să canalizeze banii izbăvitori aşteptaţi de la Guvern. „Radical transformat şi lărgit într-o mare clădire pe întreg terenul adiacent“, el putea găzdui Institutele de Pedagogie, Educaţie Fizică, Filosofie, Psihologie şi Sociologie, dar şi un mare Institut de Istorie, „cu secţiile de istorie naţională, istorie universală, istorie sud-est europeană“ (nota bene, toate aceste „secţii“ figurau în evidenţele de atunci ca institute de sine stătătoare), Institutul de Studii Clasice şi Muzeul de Arheologie şi Artă. Pentru acestea două din urmă, soluţia i se părea „mult mai avantajoasă decât aranjamentul din strada Gen. Gherescu“. O sală vastă, un Auditorium Maximum pentru cursurile adresate studenţilor tuturor facultăţilor, trebuia să încununeze visata „clădire monumentală, o podoabă arhitectonică“. Se observă uşor că, din nou, decanul avansa soluţia aducerii laolaltă a celor care predau discipline înrudite şi puteau crea o infrastructură de cercetare comună (biblioteci, în primul rând).

Perspectiva atragerii de fonduri guvernamentale i-a surâs atunci şi unui alt profesor important al Facultăţii de Litere şi Filosofie, Florian Ştefănescu-Goangă. Acesta întemeiase în anul 1919, la scurtă vreme după deschiderea Universităţii româneşti din Cluj, un Institut de Psihologie Experimentală. Dezamăgit că nu i se oferise chiar de la început spaţiu pentru proiectul său, Ştefănescu-Goangă a cumpărat în 1922, pe propriile speze, un imobil. La etaj, în „8 camere şi dependenţe“, şi-a instalat institutul. E drept, pentru acestea, statul i-a plătit anual o chirie. „La preţ de rechiziţie“ însă – ţine să sublinieze profesorul într-un memoriu din 24 aprilie 1929 –, ceea ce însemna, în cazul lui, cam la jumătate din preţul pieţei. Ajunsese să se cam sature de târgul făcut, pe care îl considera dezavantajos pentru el. Prin urmare, i-a cerut rectorului Emil Haţieganu ca, din banii tocmai promişi de guvern, Universitatea să achiziţioneze o altă clădire pentru Institutul de Psihologie Experimentală şi, mai mult, să-şi asume toate costurile întreţinerii lui. Solicita aşadar un edificiu distinct, de sine stătător, pentru un institut ce se obişnuise să funcţioneze complet separat de celelalte. Ştefănescu-Goangă nu era, evident, pe aceeaşi lungime de undă cu Onisifor Ghibu. Profesorul de psihologie, viitorul rector din anii ’30, constituia un exemplu de universitar întreprinzător, cu mare prestigiu profesional, dornic să aibă un control exclusiv asupra creaţiei sale instituţionale. Chiar şi în condiţiile renunţării la vechea formă de parteneriat cu statul, el ştia, desigur, că rolul de senior necontestat în diriguirea institutului avea să-i rămână neştirbit. Doar era titularul catedrei respective.

În acele împrejurări, Florian Ştefănescu-Goangă nu juca un rol oarecare în instituţie. Fusese numit de curând – alături de profesorii Alexandru Borza şi Iuliu Haţieganu – în comisia însărcinată de conducerea Universităţii să decidă cum vor fi împărţite între facultăţi cele 25 de milioane de lei promise de guvern „pentru acoperirea celor mai arzătoare nevoi edilitare şi, în acelaşi timp, pentru eternizarea Unirii prin creaţiuni edilitare noi“. După ce au cercetat atent clădirile Universităţii, apelând şi la un arhitect-inginer, cei trei au conchis: suma oferită nu putea fi decât „prima tranşă a fondurilor necesare pentru a duce la bun sfârşit opera de organizare temeinică şi definitivă a Universităţii Ardealului“. Aveau deci sentimentul că faza de început, de aşezare a temeliei solide şi durabile, nu se încheiase încă. Restanţele erau atât de mari, solicitările atât de numeroase, încât ar fi fost nevoie „de cel puţin 250 de milioane“. Din banii ce urmau să vină, Facultatea de Litere şi Filosofie trebuia să primească 4 milioane de lei (Medicina 10.500.000; Ştiinţele 6.000.000; Dreptul 300.000; Biblioteca Centrală Uni­ver­sitară şi Teatrul Vechi 4.200.000). Propunerile comisiei de împărţire a fondului au fost avizate de Senat la 10 iunie 1929. În termen de opt zile, facultăţile erau invitate să comunice cum doreau să distribuie în interiorul lor sumele anunţate.

Două zile mai târziu, reintrat în febra croirii marilor proiecte instituţionale, Onisifor Ghibu s-a adresat direcţiunii Institutului de Istorie Naţională din cadrul Facultăţii. O nouă idee îi încolţise în minte. Visa acum la cumpărarea unui întreg edificiu: Casa Bethlen, de pe strada Kogălniceanu, nr. 7. „Ea ar putea servi în condiţii satisfăcătoare atât trebuinţele întregii Secţii istorice, cât şi pe ale Secţiei de Filologie românească şi modernă. Atât din punct de vedere ştiinţific şi didactic, cât şi din punct de vedere financiar, soluţia aceasta ar fi dintre cele mai norocoase […]. Imobilul în chestiune face parte din careul care aparţine în cea mai mare parte Universităţii noastre […]. Achiziţionarea lui se prezintă şi din punctul de vedere al desvoltării viitoare a Universităţii ca o necesitate mai presus de orice discuţie“. Mai multe probleme stringente se puteau soluţiona prin cumpărarea acelei clădiri aflate chiar alături – ţine să sublinieze decanul. E evident că varianta investiţiei într-un imobil înălţat din temelie pe locul vechiului teatru, ruinat, nu-l mai atrăgea.

Pentru noul său plan, Onisifor Ghibu încerca, pe cale epistolară, să câştige nu doar sprijinul moral al conducerii Institutului de Istorie Naţională. Principala susţinere dorită de aici era de altă natură. Dintre toate institutele care funcţionau în facultate, doar acesta deţinea un respectabil depozit bancar. Îşi şi începuse existenţa în mod diferit faţă de celelalte. Era unicul institut al Universităţii româneşti din Cluj pornit la drum cu un capital financiar propriu, oferit de însuşi regele Ferdinand I. La 1 februarie 1920, în Aula Magna, cu prilejul ceremoniei de deschidere oficială a Universităţii, suveranul României a anunţat că dăruieşte un fond de 400.000 lei, a cărui „dobândă se va întrebuinţa pentru înfiinţarea unui Institut pentru studiul istoriei române, atât de vitregit tratată sub stăpânirea străină“.

Merită amintit aici că ideea donaţiei i-a fost sugerată monarhului de Nicolae Iorga, la rugămintea expresă a lui Alexandru Lapedatu, titularul catedrei clujene de Istorie veche a Românilor. E de menţionat şi că prima pledoarie publică pentru întemeierea institutului, aceea în care s-a schiţat programul lui de acţiune, a fost făcută de Ioan Lupaş, titularul catedrei de Istorie nouă a Românilor, la 11 noiembrie 1919. Cei doi profesori aveau să îşi asume de la început, colegial, conducerea acestuia. Au văzut în institut o şcoală destinată formării cercetătorilor competenţi ai trecutului românesc; o şcoală pe care s-au străduit să o doteze cu tot instrumentarul necesar predării şi studiului. Aidoma celorlalte institute din cadrul Universităţii din Cluj, şi cel de Istorie Naţională a beneficiat anual de alocaţii bugetare pentru procurarea de cărţi şi reviste, pentru tipărirea propriilor publicaţii şi angajarea unor colaboratori (asistenţi, secretar-bibliotecar, bibliografi-practicanţi). Mai mereu insuficientă, în contratimp perpetuu cu evoluţia preţului cărţilor şi al serviciilor tipografice şi, pe deasupra, foarte greu de obţinut când era vorba de crearea unor posturi, resursa asigurată de Ministerul Instrucţiunii nu a fost însă singura pe care s-a contat.

A existat şi un „fond special“ al Institutului, numit, la început, şi „fondul inalienabil“. În el, alături de depozitul iniţial oferit de rege, au intrat importantele sume atrase de directorii institutului de la bănci şi personaje munificente. Acolo au fost viraţi în câteva reprize, începând cu anul 1923, şi banii veniţi de la guvern, cu precădere de la Ministerul Cultelor şi Artelor – când în fruntea lui s-a aflat Alexandru Lapedatu (1923-1926 şi 1927-1928) –, dar şi cei intermediaţi de Ioan Lupaş, ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale între 1926 şi 1927. Gestionat cu grijă, prin transformarea banilor în rente de stat, fondul ajunsese să aibă în anul 1929 o valoare reală de aproximativ 3 milioane de lei. Dacă până atunci el servise (prin dobânda produsă şi folosită) la acoperirea cheltuielilor legate de publicaţii şi la acordarea unor premii pentru cercetări istorice valoroase, venise acum momentul unei investiţii majore. Dezideratul formulat tot mai răspicat de conducerea Institutului era acela al procurării unui sediu mai potrivit, a unui spaţiu mai generos. Cele două camere din clădirea centrală a Universităţii, puse la dispoziţie de rectorat în 1923, deveniseră neîncăpătoare. Crescuse semnificativ şi fondul de carte al bibliotecii, şi numărul angajaţilor, şi efectivul de studenţi care alegeau să studieze acolo. De altminteri, soluţia oferită de universitate fusese văzută încă din start ca una temporară. Gândul instalării Institutului într-un edificiu distinct, propriu, le-a dat târcoale celor doi directori chiar de la începutul poveştii. Ştim sigur că în anul 1922 ei ajunseseră în faza analizării „schiţelor de plan pentru clădirea Institutului de Istorie Naţională“ întocmite de arhitectul Cezar Popovici. Nu au avansat însă cu proiectul, din lipsa banilor, bănuim. Speranţele li s-au reaprins trei ani mai târziu, când Ministerul Instrucţiunii a încercat să obţină de la Liga Naţiunilor un „împrumut cultural“. Ioan Lupaş i-a semnalat cu acel prilej rectorului Nicolae Bănescu – interesat să centralizeze „trebuinţele fiecărui institut“ – că au „neapărată nevoie de local propriu“, că „planul de clădire e gata“ şi că, pentru concretizarea lui, solicită 5.000.000 de lei. S-au poticnit iarăşi, dar n-au abandonat ideea. În 1929, soluţia ieşirii din impasul locativ în care se aflau era mult mai la îndemână. O dată intraţi în rol, directorii Lapedatu şi Lupaş dobândiseră certe aptitudini manageriale. Au învăţat din mers cum să facă rost de resurse financiare în condiţii de precaritate economică. Strânseseră bani pentru institutul lor îndeosebi prin exploatarea poziţiilor ministeriale deţinute şi a reţelelor de solidaritate şi interese ţesute de partidele politice. Alexandru Lapedatu, de exemplu, adevăratul strateg al Institutului (dar şi important om politic), îşi crease conexiuni foarte extinse în mediul de afaceri ardelean şi de peste Carpaţi, fiind inclus în consiliile de administraţie ale unor bănci şi firme.

Când le-a scris, la 12 iunie 1929, Onisifor Ghibu auzise de intenţia lor de a cumpăra un „imobil propriu“. Îşi schimbaseră aşadar planul, nemaidorind să construiască din temelii un edificiu. De aceea li s-a adresat decanul, propunându-le să se asocieze cu facultatea în achiziţionarea Casei Bethlen. Nu discuta, deocamdată, despre sume, despre cât urma să pună la bătaie fiecare parte. Cerea doar un răspuns din partea lor a doua zi, în cadrul Consiliului Facultăţii. Calea protocolară aleasă, a scrisorii oficiale, poate fi, desigur, indiciul respectării riguroase a regulilor comunicării instituţionale. În cazul de faţă, ea trăda, cred, relaţii nu tocmai calde între Ghibu şi cei doi. Chiar şi raporturile cu Ioan Lupaş, consăteanul său – despre care scrisese în 1926 că „a prefăcut catedra universitară şi tribuna politică într-un amvon sfânt, de la care […] propovăduieşte adevărul şi moralitatea“, şi căruia i se adresa în epistole cu „dragă Lupaş“ – par să fi devenit mai distante. Acte păstrate în arhiva Facultăţii de Litere şi Filosofie îl surprind pe Ghibu în ipostaza de cititor scrupulos al condicii de prezenţă a profesorilor, în care Lupaş uitase să consemneze cursurile ţinute în luna februarie 1929. Luat la întrebări de decan pe un ton oficial, tot printr-o epistolă, profesorul de istorie a replicat iritat. N-a ştiut că „mai este în uz condica de prezenţă, a cărei introducere la Universitatea noastră am considerat-o ca o măsură absolut nepotrivită cu prestigiul şi demnitatea acestui aşezământ“. „Îmi menţin şi acum părerea“ – continuă Lupaş – „că e vai de şcoala ai cărei profesori ar fi îndemnaţi să-şi facă datoria numai prin astfel de măsuri şi nu ar avea în sufletul lor devotamentul necesar pentru îndeplinirea unei misiuni educative, imperceptibile cu mijloace de control, ca cele oferite de menţionata condică“. Generată, după câte se poate deduce, de stilul lui Ghibu de a-şi asuma rolul de conducere, tensiunea detectabilă între ei nu se înrădăcina cu siguranţă în diferenţe de orientare politică. Ambii erau în acel moment adepţi ai Partidului Poporului, pe care Ioan Lupaş îl slujise, cu puţină vreme în urmă, şi în calitate de ministru.

Documentele din acelaşi fond dezvăluie o stare de încordare şi mai mare în raporturile decanului cu Alexandru Lapedatu. În ianuarie 1929, Onisifor Ghibu i-a reproşat acestuia că nu i-a comunicat personal data revenirii sale la catedră (istoricului îi încetase la începutul lunii noiembrie calitatea de membru al guvernului liberal), „cu atât mai vârtos că aţi reluat legăturile cu Universitatea“ şi „V-aţi şi depus candidatura la postul de senator al ei“. În aceeaşi lună, după ce Lapedatu l-a acuzat că-şi insultă colegii prin scrisori particulare şi îi ameninţă cu publicarea de pamflete, Ghibu a reacţionat, imputându-i că încearcă să creeze diversiuni în cadrul Consiliului Facultăţii şi că vrea să zguduie Universitatea prin „amestecul politicei“. Ecoul neînţelegerilor dintre ei, cu evident substrat politic, răzbate şi peste aproape două decenii, când profesorul de pedagogie ţine să noteze în jurnal: „Cu un Puşcariu care ar fi mers mână în mână cu mine şi după 1920 […] ar fi fost cu neputinţă încălcarea Universităţii de către politicieni. N-ar fi ajuns Al. Lapedatu să facă din ea o sucursală a Partidului Liberal prin N. Drăganu şi Fl. Ştefănescu-Goangă“.

Dată fiind starea de tensiune dintre ei, nu-i de mirare că propunerea decanului a rămas fără răspuns din partea directorilor Institutului de Istorie Naţională. În şedinţa din 13 iunie a Consiliului Facultăţii de Litere şi Filosofie s-au formulat două mari propuneri privind cheltuirea celor 4 milioane de lei, ambele consemnate, în rezumat, şi la sfârşitul procesului-verbal. Două viziuni asupra problemei în discuţie au ieşit la suprafaţă atunci, în mod cât se poate de clar. Celei dintâi i-a dat glas Sextil Puşcariu, un personaj cu mare greutate în instituţie. Era punctul de vedere al ctitorului unui alt mare institut care funcţiona în facultate: Muzeul Limbii Române. Banii trebuiau să se împartă în patru părţi, susţinea el. Trei dintre beneficiarii numiţi de fostul rector erau entităţi foarte distincte, institute prestigioase, notorii, ce se cuvenea să funcţioneze în imobile separate, spaţioase, bine dotate (nu la comun, se subînţelege): Muzeul creat şi condus de el (unde preconiza construirea unui nou corp de clădire), Institutul de Studii Clasice şi Institutul de Psihologie Experimentală. Al patrulea destinatar propus erau seminariile de Filologie găzduite în clădirea centrală a Universităţii, care urmau să fie regrupate într-o aripă restaurată a acesteia (la parter, aripă ocupată încă de Institutul de Botanică). Neincluderea Institutului de Istorie Naţională în listă sugerează că Puşcariu ştia de planul tandemului Lapedatu-Lupaş de a acţiona pe cont propriu, fără a miza pe sprijinul financiar al guvernului ţărănist.

Celălalt punct de vedere a fost prezentat de Onisifor Ghibu. E evident, din nou, că decanul în funcţie îşi dorea soluţii imobiliare cât mai cuprinzătoare, grupări de colective, indiferent de valoarea ştiinţifică demonstrată de acestea. Două dintre cele trei direcţii de cheltuire a banilor menţionate de el sunt simptomatice: cumpărarea şi restaurarea Casei Bethlen (în care aveau să fie instalate de-a valma, „într-un etaj“, toate institutele şi seminariile Secţiei de Istorie – inclusiv Institutul de Istorie Naţională – şi, „în celălalt etaj“, Muzeul Limbii Române şi seminariile de lingvistică şi de limbi şi literaturi moderne) şi, respectiv, restaurarea „aripii de jos“ a clădirii centrale (pentru Institutul de Psihologie Experimentală şi seminariile de Filosofie, Sociologie, Estetică şi Pedagogie). Pe lângă cele două propuneri ce-i particularizau proiectul, avea şi el în minte o investiţie în clădirea Institutului de Studii Clasice, unde spera să funcţioneze şi o parte din preconizatul „Muzeu Naţional al Ardealului“. Pentru toate acestea, Ghibu calculase că era nevoie de 10 milioane de lei. Adică de mai mult decât dublul sumei alocate de universitate. Fără a intra acum în detaliile complicatei soluţii de obţinere a banilor avansată de el, e de reţinut că exista o cheie a întregii probleme, o condiţie: „realizarea proiectului atârnă de atitudinea Institutului de Istorie Naţională“. Decanul arătase în expozeu că aştepta de la acesta „o contribuţie sau un împrumut“ de 3 milioane de lei. Ioan Lupaş, prezent în sală, s-a eschivat. „Institutul va răspunde atunci când chestiunea donaţiei de 25 de milioane va fi fapt împlinit.“ O mefienţă răzbătea din replica istoricului. Avea, se pare, îndoieli că guvernul îşi va onora întocmai promisiunea. După toate aceste luări de poziţie, membrii Consiliului au tras şi o concluzie: „dacă din cauza neadesiunei Institutului de Istorie Naţională la acest plan el nu s-ar putea realiza, Consiliul decide să rămână la propunerea domnului Puşcariu“.

Onisifor Ghibu n-a rămas dator, trimiţând, două zile mai târziu, fulgere spre Institutul de Istorie Naţională. Nu le-a reproşat diriguitorilor lui lipsa de cooperare. A ţinut să critice foarte dur, tocmai atunci, o carte apărută în anul precedent sub egida Institutului, semnată de asistentul acestuia, Ioachim Crăciun. „Ea cuprinde atâtea greşeli de tot felul – interpuncţie, ortografie, limbă, stil, metodă şi fond – încât sunt încredinţat că lansarea lui (sic!) supt egida Universităţii şi a Institutului va aduce asupra acestora un blam dintre cele mai mari“. Direcţiunea era avertizată: „pentru cazul în care Dvs. nu aţi împărtăşi părerea mea, m-aş vedea nevoit, spre marea mea părere de rău, să comunic organelor în drept şi opiniei publice completa mea desolidarizare cu o operă atât de compromiţătoare“. E greu de crezut însă că Ghibu îşi imagina că un astfel de exerciţiu de forţă va înmuia cerbicia celor doi profesori de istorie a românilor. Vroia probabil să le mai ciuntească din aureola de patroni ai unei antreprize ştiinţifice de mare succes.

La 25 iunie, Ministerul Instrucţiunii înştiinţa Rectoratul că banii de investiţii fuseseră aprobaţi. Precizarea care a însoţit anunţul e importantă: „pentru învestiri în instituţii productive“. Cu alte cuvinte, se indica încurajarea performanţei. Accentul cădea pe calitate, pe relevanţa ştiinţifică. Universităţii i se cerea să comunice în scurt timp „programul de lucrări, amănunţit şi motivat, pentru a vă putea pune la dispoziţie suma acordată“. Lucrurile păreau să se precipite în sensul dorit de cei de la Cluj. La 1 iulie, rectorul Emil Haţieganu solicita, la rându-i, facultăţilor „programul de lucrări, amănunţit şi motivat“, reiterând că Senatul decisese deja cum se vor împărţi banii. Precizarea era menită, probabil, să-i descurajeze pe cei care-şi făceau iluzii că vor primi mai mult decât ceea ce se stabilise. Rectoratul aştepta informaţiile până în data de 3 iulie, când trebuiau să fie discutate în Senat.

În acele zile de agitaţie, decanul Ghibu a luat pe cont propriu întreaga afacere, fără a se mai consulta cu plenul Consiliului Facultăţii. Era susţinut de rectorul Emil Haţieganu în tentativa de a asigura câştig de cauză proiectului său organizatoric. Cooperarea lor transpare din succesiunea incredibilă de acţiuni petrecute în ziua de 2 iulie, imposibil de realizat fără o pregătire prealabilă. Mai întâi, rectorul l-a anunţat pe decan că, „în conformitate cu hotărârea din 29 iunie 1929 a Senatului Universitar“, îl autorizează să înceapă tratative cu proprietarul casei de pe strada Kogălniceanu nr. 7, în vederea cumpărării imobilului. Casa avea să fie întabulată pe numele Universităţii, „cu clausula că este destinată Facultăţii de Litere“. În aceeaşi zi – s-ar deduce, câteva ore mai târziu – Haţieganu semna în numele Universităţii contractul intermediar prin care, „pe seama Facultăţii de Filosofie şi Litere“, se achiziţiona de la contele Adam Bethlen imobilul cu pricina, „constător din una casă cu etaj şi negrevat de nici o sarcină“. Preţul era de 3.950.000 de lei, din care 2.300.000 urmau a fi plătiţi în ziua semnării contractului definitiv, iar restul până cel târziu la 30 iulie 1930. Contractul era „condiţionat de aprobarea Ministerului Instrucţiunii Publice din Bucureşti“. În fine, în secvenţa a treia consumată atunci, decanul Ghibu îl informa pe rector cum vor fi cheltuite cele 4 milioane alocate facultăţii sale: 2.300.000 pentru achitarea primei rate din preţul de cumpărare al Casei Bethlen şi 1.700.000 pentru „amenajările unei părţi a Institutului de Studii Clasice“. Totalul ieşea bine de astă dată. Se încadra riguros în suma repartizată de universitate. Numai că Ghibu omisese un amănunt. Acţionase fără a deţine tocmai ceea ce pretindea în scrisoare că are: o decizie explicită a Consiliului Facultăţii în acest sens.

La 15 iulie, în plină ofensivă pentru atingerea obiectivului, decanul s-a adresat din nou conducerii Institutului de Istorie Naţională. Îşi refăcuse socotelile, deducem. Invocă hotărârea Senatului din 29 iunie, în baza căreia s-a iniţiat achiziţionarea imobilului din strada Universităţii. La adăpostul acesteia, îşi roagă colegii istorici să binevoiască să „pună la dispoziţia Decanatului respectiv a Rectoratului suma de 2-3 milioane cu care este luat în program Institutul DVoastră (s.n.) în vederea cumpărării şi amenajării imobilului […]. Conform hotărârii Consiliului, suma aceasta poate fi socotită şi ca împrumut pe care Institutul îl face Facultăţii“. Foarte mulţumit în urmă cu două săptămâni de ceea ce întreprinsese, decanul realizase între timp, cu siguranţă, că nu-i mai rămâneau bani nici pentru celelalte investiţii solicitate în Consiliul din 13 iunie, nici pentru achitarea, peste un an, a ratei scadente din contractul de cumpărare a Casei Bethlem. Fondul creat de Lapedatu şi Lupaş era vital pentru ieşirea din impas. Cererea lui Ghibu a rămas însă din nou fără răspuns din partea direcţiunii Institutului.

Până să constate aceasta, a transmis febril la rectorat – tot în 15 iulie – noua schemă de cheltuire a banilor promişi de guvern. El a stabilit – şi ţine să sublinieze asta foarte apăsat în text – ca 2 milioane să fie alocate cumpărării Casei Bethlen (pentru plata primei rate din suma de 3.950.000 lei), 1.700.000 pentru continuarea lucrărilor de amenajare a localului Institutului de Studii Clasice şi 300.000 pentru darea în folosinţă a aripii de la parterul clădirii centrale. Figurau în listă exact beneficiarii propuşi de decan în Consiliul din luna iunie. Cu ceea ce se aştepta să primească de la istorici (o suplimentare cu până la 75% a sumei venite de la Bucureşti), spera să acopere costurile reale ale investiţiilor avute în vedere.

Când soarta bătăliei părea tranşată definitiv în favoarea sa, Ghibu înregistrează un prim eşec. Foarte încărcată şi ea în evenimente, ziua de 15 iulie 1929 reprezintă un moment de cotitură în povestea noastră. Membrii Senatului, reuniţi în şedinţa menită să avizeze propunerile facultăţilor de cheltuire a banilor, au fost informaţi că profesorii Sextil Puşcariu, Florian Ştefănescu-Goangă şi Emil Panaitescu „protestează în contra cumpărării Casei Bethlen, afirmând că aceasta nu s-a propus de către Facultatea de Litere şi Filosofie“. Aveau dreptate, dacă ţinem cont de concluzia cu care se încheiase ultima reuniune a Consiliul Facultăţii. Puşcariu şi Ştefănescu-Goangă acţionau astfel şi din motive personale. Erau nemulţumiţi, desigur, de faptul că institutele lor nu figurau ca poziţii distincte, ca imobile aparte, în lista cu investiţiile preconizate. Panaitescu li se asociase, deranjat fiind, probabil, de suma propusă de decan pentru lucrările de amenajare a clădirii de pe strada Gen. Gherescu; în iunie, el ceruse în şedinţa de consiliu 3 milioane de lei pentru şantierul de acolo. Intervenţia acestor personaje foarte influente în facultate şi nu numai, solidarizate împotriva demersului decanului lor, a blocat trimiterea la minister, spre aprobare, a contractului interimar încheiat cu contele Bethlen. Degeaba a protestat în plenul şedinţei Onisifor Ghibu, arătând că „se scapă cea mai bună ocaziune de a cumpăra un imobil în cel mai bun loc pentru universitate“. Senatul a hotărât ca Facultatea să-şi clarifice punctul de vedere. Conducătorul acesteia nu părea însă dispus să facă niciun pas înapoi. Din punctul său de vedere, singura variantă de investiţie pentru care merita să se bată era aceea susţinută de el.

Fixat pe ideea de a merge până la capăt, Ghibu a repornit atacul. Proiectul său, ce avea ca piesă centrală achiziţionarea Casei Bethlen, depindea în mod esenţial de atragerea banilor de care dispunea Institutul de Istorie Naţională. La o zi după eşecul înregistrat în Senat, decanul le-a trimis lui Al. Lapedatu şi I. Lupaş o epistolă încărcată de reproşuri. Aflase „întâmplător“ că aceştia, „fără nici un aviz al Consiliului Facultăţii de Litere şi fără aprobarea Senatului Universităţii“, au „iniţiat tratative în vederea cumpărării unei case pe seama Institutului de Istorie Naţională, ceea ce aduce cu sine neputinţa de a se realiza planul aprobat de Consiliul Facultăţi Noastre în 13 iunie, plan care îmbrăţişează normala desvoltare a tuturor secţiunilor acesteia“. Deloc stânjenit de faptul că şi el trecuse dezinvolt peste regulile în vigoare, le atrăgea atenţia celor doi – pe drept cuvânt, de altminteri – că „institutele universitare, nefiind autonome, nu sunt în drept a proceda de capul lor la acte de ordin financiar şi administrativ“. Are, în final, şi o solicitare: „vă rog să-mi comunicaţi de urgenţă, în copie autentică, actul de fundaţiune al Institutului Dv, spre a-l păstra în arhiva Facultăţii“. Ştia, de bună seamă, că un astfel de act (altul decât anunţul public făcut de regele Ferdinand I în 1920) nu exista. La drept vorbind, nici Universitatea nu excela pe atunci la capitolul regulamente proprii de funcţionare.

La 8 august, aflat din ce în ce mai aproape de sfârşitul mandatului său, Onisifor Ghibu îi scrie din nou rectorului. Se plânge că nu a primit niciun răspuns de la directorii Institutului de Istorie Naţională. (Epistola sugerează, pe de altă parte, că nici decanul nu se grăbise să convoace Consiliul Facultăţii pentru a lămuri chestiunea stringentă semnalată în Senatul din 15 iulie). Ceea ce-l stârnise acum pe Ghibu era informaţia pe care tocmai Haţieganu i-o dăduse în acea zi, verbal: „direcţiunea institutului, fără ştirea şi aprobarea nimănui, a cumpărat un imobil aparte, trăgând prin aceasta dungă peste întreg planul de reorganizare a Facultăţii de Litere, plan aprobat în unanimitate în Consiliul Facultăţii la 13 iunie a.c.“ „Împotriva acestor proceduri de indisciplină, pe cari mă feresc a le califica, ţin să protestez pe această cale în chipul cel mai energic înaintea Dv., cu rugămintea de a le aduce de urgenţă la cunoştinţa Onor Senat Universitar spre a trage la răspundere pe cei vinovaţi şi a lua măsurile necesare în conformitate cu interesele şi cu prestigiul Universităţii“ – încheia Ghibu.

Într-adevăr, aidoma decanului lor, directorii Institutului de Istorie Naţională forţaseră nota pentru a-şi atinge scopul; cu evident mai mult succes decât şeful lor vremelnic. Detalii semnificative aflăm în procesul-verbal al şedinţei de Senat din 31 octombrie 1929, când, în sfârşit, chestiunea a ajuns la cunoştinţa înaltului for universitar. La 19 iulie, adică la scurt timp după blocarea „proiectului Ghibu“ în Senat, conducerea Institutului, „în absenţa Rectorului şi a Prorectorului, s-a adresat domnului decan al Facultăţii de Drept, Dr. V. Onişor, printr-o simplă hârtie neînregistrată nici la Rectorat, nici la Administraţie, cerând ca acesta să aprobe, în numele Rectoratului, ridicarea din fondurile Institutului de Istorie Naţională (fond controlat de Administraţia Universităţii s.n.) a sumei de 2,5 milioane lei, ceea ce domnul Onişor a aprobat imediat“. Trebuie precizat că, potrivit regulamentului (aşa cum s-a constatat în şedinţa de Senat din 30 noiembrie), decanul de la Drept era îndrituit să semneze un astfel de act, în absenţa rectorului şi a prorectorului, desigur. Dacă ţinem cont de poziţia manifestată de Emil Haţieganu în disputa de la Litere şi Filosofie, se poate lesne deduce de ce au profitat Lapedatu şi Lupaş de absenţa acestuia din Cluj. Din relatarea făcută în Senat mai aflăm că „abia a doua zi după aprobare, chestiunea a fost înregistrată la rectorat“. În scurt timp, „la 25 iulie, Directorul Institutului s-a prezentat cu această hârtie a Rectoratului, în original, la Dl. Ministru al Instrucţiunii, care a scris pe ea cuvântul: Văzut“. O altă sursă ne spune ce a urmat. În aceeaşi zi, având aprobările în mână, Alexandru Lapedatu a făcut pasul decisiv pentru adjudecarea imobilului din str. N. Iorga (azi Napoca) nr. 11.

Impozantul edificiu din centrul oraşului îi fusese oferit mai întâi lui Sextil Puşcariu. Profesorul de la Litere se gândea pe atunci nu doar la varianta extinderii clădirii în care funcţiona de ceva vreme Muzeul Limbii Române, ci şi la aceea a mutării lui într-un alt sediu. Vânzătorul, Societatea de Asigurări „Agricola“ (redenumită, la puţin timp după aceea, „Agricola-Fonciera“), s-a înţeles până la urmă cu istoricii. Condiţiile tranzacţiei ne sunt cunoscute din documentul prin care, la 25 iulie, directorii Institutului de Istorie Naţională confirmau primirea înştiinţării că cei din conducerea „Agricolei“ acceptă propunerea lor. Preţul de vânzare-cumpărare convenit era de 5 milioane de lei. Prima tranşă, adică jumătate din sumă, tocmai fusese achitată. „Astăzi am primit prin Dvs. – certifică la 25 iulie Em. Brancovici şi dr. M. Mazilescu, din partea societăţii de asigurări – un livret de depunere de la Banca Albina, Institut de Credit şi Economie în Sibiu, sucursala Cluj […], prin care ne confirmă depunerea pe comptul Societăţii noastre a sumei de lei 2.500.000 la dispoziţia noastră“. „Restul de lei 2.500.000 ni-l veţi achita în rate egale, în termen de trei ani, plătindu-se la acest rest dobândă de 7% pe an, păstrând Societatea noastră privilegiul vânzătorului pentru acest rest de plată“. „Actele de vânzare-cumpărare autentice se vor face cel mai târziu la 1 Noembrie 1929, în care scop Dvs. veţi delega un avocat al Statului, iar noi un procurator al Societăţii noastre.“ În baza acestui acord, Institutul de Istorie Naţională a intrat în posesia clădirii la 1 august 1929.

Suma plătită de conducerea lui reprezenta valoarea reală, efectivă, a rentei de stat în care fuseseră convertiţi banii intraţi în „fondul special“ după donaţia regală din 1920. Astfel, averea mobilă a Institutului s-a restrâns brusc la depozitul de 400.000 de lei creat de regele Ferdinand I, depozit intangibil constituit în „rentă de stat 1916“. Termenul scurt fixat pentru plata eşalonată a restului datoriei nu se întrevedea a fi, totuşi, nerealist. Se miza, de fapt, pe capacitatea imobilului achiziţionat de a furniza cea mai mare parte a sumei respective. Era o clădire cu spaţii închiriate, ce producea anual un venit de 500.000 – 700.000 de lei. În evidenţa întocmită la sfârşitul anului 1932, bunăoară, figurau la parter un coafor, o prăvălie de fructe, un magazin „Industria Medico-Tehnică S.A“ şi 10 chiriaşi, iar la etaj, 8 titulari de contracte de închiriere. După achitarea datoriei, cumpărătorii sperau să instaleze confortabil Institutul într-o parte a clădirii, amenajată special pentru nevoile acestuia. Restul spaţiilor urmau a fi exploatate tot în regim de chirie, pentru a se asigura astfel, anual, veniturile necesare tipăririi publicaţiilor proprii. Îndrăzneţul demers, o reuşită afacere pe piaţa imobiliară, demonstra încă o dată abilităţile de manageri ale lui Alexandru Lapedatu şi Ioan Lupaş. Se confirma că cei doi alcătuiau o echipă de universitari cu mult simţ practic, cu fler, mereu în căutare de variante capabile să-i ofere institutului lor siguranţa financiară necesară derulării unor mari proiecte. Aveau, e drept, şi conexiunile necesare pentru a obţine atari informaţii preţioase, ponturi „vândute“ discret şi fructificate prompt.

De-abia în toamna anului 1929 – după începerea anului universitar, dar şi după instalarea noului rector, Emil Racoviţă, şi a noilor decani –, ceea ce întreprinseseră co-directorii Institutului de Istorie Naţională a ajuns temă de discuţie în Consiliul Facultăţii şi în Senat. Doar atunci au fost înştiinţate aceste foruri care, în mod normal, ar fi trebuit să se pronunţe înainte de perfectarea tranzacţiei. Ambele instanţe erau puse practic în faţa faptului împlinit. Cum contractul fusese încheiat deja, li s-a cerut un simplu aviz, o ratificare. Votul a fost favorabil. Aceasta demonstra că întreprinzătorii n-au fost admonestaţi pentru maniera în care au acţionat. Dăduseră, de fapt, o adevărată lovitură, în avantajul proiectului lor instituţional. Lapedatu şi Lupaş, doi dintre granzii Universităţii din Cluj, continuau evident să impună respect şi să se bucure de o largă susţinere. Doar Ghibu, ajuns prodecan, a critictat dur demersul celor doi şi a cerut, în van, în Consiliul Facultăţii din 28 octombrie, o comisie de anchetă. Îi acuzase şi în urmă cu mai bine de două săptămâni (într-un lung şi patetic memoriu) de „manoperă ascunsă“, de „demersuri lăturalnice“, „cu desăvârşire stricăcioase cauzei învăţământului şi armoniei universitare“, de dinamitarea proiectului său de „concentrare a institutelor înrudite pentru a face astfel posibilă, pe lângă considerabile economii financiare, şi o activitate didactică şi ştiinţifică cât mai unitară“. I-a atacat şi în şedinţa de Senat din 31 octombrie, cu acelaşi rezultat însă.

Totuşi, Senatul a dat atunci şi în 20 noiembrie trei semnale foarte importante în legătură cu acest caz. A cerut, pe de o parte, ca „toate veniturile acelui imobil să se depună la Administraţia Universităţii noastre, care va achita din acestea ratele cuvenite“. Activitatea financiară a Institutului urma să se desfăşoare aşadar, ca şi până atunci, sub supravegherea directă şi strictă a Universităţii. A solicitat, apoi, ca „direcţia Institutului să prezinte Senatului spre aprobare un proiect de Statut, împreună cu avizul Facultăţii de Litere şi Filosofie, care să regulamenteze funcţionarea Institutului şi gestionarea averii sale“. În fine, pe viitor, în cazuri similare, se indica elegant o altă linie de conduită: „domnul rector este autorizat să atragă atenţia facultăţilor că, în caz de cumpărări şi vânzări de imobile, să-şi înainteze (la Senat s.n.) propunerile cu avizul Consiliului Facultăţii“.

Ce s-a ales din toată zdroaba reformatoare a decanului Onisifor Ghibu? La 12 octombrie 1929, Consiliul Facultăţii a decis să propună o nouă schemă de cheltuire a celor 4 milioane: 1,7 milioane la Institutul de Studii Clasice, 1,5 milioane la Muzeul Limbii Române, 500.000 pentru reamenajarea aripii de jos a clădirii centrale şi 300.000 la Institutul de Psihologie Experimentală. Avea câştig de cauză, precum se vede, varianta avansată în iunie de Sextil Puşcariu. Adică planul agreat de gruparea despre care Ghibu afirma plin de năduf că acţionează „în baza principiului împărţirii institutelor, aşa cum cer interesele unora din directorii acestora“. Personajele cu mare influenţă şi prestigiu profesional în Facultatea de Litere şi Filosofie câştigaseră acea bătălie. Concertându-şi eforturile, zădărniciseră proiectul organizatoric al unui decan plin de ambiţii, temperamental, însă izolat ca voce în propriul consiliu.

*
*    *

Ioan Lupaş nu a greşit foarte mult atunci când, în timpul şedinţei din iunie a Consiliului Facultăţii, a sugerat prudenţă. Cu acel prilej a lăsat să se înţeleagă că nu-i deloc sigur că cele 25 de milioane promise de guvern vor ajunge efectiv la Universitate. La 20 februarie 1930, Ministerul Instrucţiunii a anunţat că se aprobă doar executarea câtorva lucrări, în valoare de 18.256.781 de lei. Pe lista cu investiţiile semnată de prim-ministrul Iuliu Maniu figura un singur edificiu de la Facultatea de Litere şi Filosofie: Institutul de Studii Clasice (cu 1.500.000 de lei). Pe el s-a pus atunci accentul, dat fiind şi imperativul găzduirii acolo a „Fundaţiei Virgil Cioflec“. Sălile cu tablourile donate de acesta Universităţii din Cluj au fost inaugurate la 21 octombrie 1930, în prezenţa regelui Carol ii şi a reginei Maria.

Acelaşi Ioan Lupaş nu a putut anticipa, în schimb, în ce aventură avea să se lanseze alături de Alexandru Lapedatu. Cumpărarea clădirii de pe strada N. Iorga, nr. 11 s-a dovedit a fi o povară mult mai greu de dus decât părea iniţial. Câteva dintre efectele marii crize economice s-au revărsat peste ei din plin, compromiţându-le intenţia de a achita rapid datoria. Scăderea veniturilor rezultate din chirii le-a dat cele mai multe bătăi de cap co-directorilor, constrânşi de împrejurări să joace şi rolul proprietarilor inflexibili aflaţi în luptă cu datornicii. De-abia în anul 1936 au reuşit să scape de obligaţia faţă de „Agricola-Fonciera“. Din nou, prezenţa lui Alexandru Lapedatu în guvern a fost salutară. Opt sute de mii de lei a primit atunci Institutul de Istorie Naţională de la Ministerul Cultelor şi Artelor „pentru achitarea datoriei ipotecare ce greva imobilul“. În paralel cu plata sumei restante, cei doi istorici s-au lansat, începând din vara anului 1934, într-o investiţie care avea ca scop amenajarea laturii nordice a etajului I al clădirii ca sediu al Institutului. Au reuşit să pună punct, oficial, întregii poveşti la 13 iunie 1937. Atunci, în prezenţa regelui Carol ii, s-a consemnat intrarea Institutului de Istorie Naţională al Universităţii din Cluj în noua sa casă. Opt ani se scurseseră de când Alexandru Lapedatu şi Ioan Lupaş au dejucat planul imobiliar al decanului Onisifor Ghibu, arătând, imperturbabili, că preferă propria lor cale.

Nota redacţiei

Pentru a economisi spaţiul, redacţia revistei a hotărît să lase pe dinafară cele 86 de note ale acestui studiu. A.