Fulgencio Martínez

Fulgencio Martínez s-a născut în 1960 la Murcia, în sud-estul Spaniei. Până în 2021 a fost profesor de filosofie. A obţinut diplome în filosofie şi în psihologie. Master în Filosofia teoretică şi practică, Master de formaţie şi investigare în literatură şi în teatru. Editor şi director al revistei Ágora (Papeles de Arte Gramático). Revista a tipărit recent un substanţial număr (3, dublu, de peste 400 de pagini) dedicat literaturii române, cu un dosar Blecher plus contribuţiile unor poeţi români contemporani. A publicat, între alte cărţi de poezie, León busca gacela, (Leu în căutarea gazelei), Prueba de sabor, (Test al gustului), El cuerpo del día, (Corpul zilei), Cancionero y rimas burlescas (Canţonier şi rime burleşti) şi Línea de cumbres (Linia crestelor). A organizat şi editat o antologie de poezie spaniolă actuală La escritura plural (Scrierea plurală) şi a semnat un amplu eseu despre poetul-filosof Antonio Machado, editat de revista Symposium, de la Universidad Católica de Pernambuco (Recife, Brasil). Scrie articole despre literatură şi filosofie pe blogul: https://diariopoliticoyliterario.blogspot.com/

Poezia lui Fulgencio Martínez are acea tandră şi densă discreţie, prezentă la mai toţi poeţii buni şi foarte buni ai Spaniei de azi, care caută soluţia unei posibile comunicări cu cititorul prin lenta decantare a emoţiei, adică ceva ce poate fi o nouă şi secretă revelaţie, după agitaţiile atâtor furtuni de experimente estetice. Fluiditatea ei retractilă, delicateţea imaginilor, introspecţiile psihologice ale discursului şi melancolia supraetajată a tradiţiei baroce iberice sunt o adevărată încântare! (D.F.)

 

 

Pasiunea de a scrie

 

Ieri – întrucât eram foarte tânăr până mai ieri –

am scris şi eu ceva, nu trebuie să vă pese;

dar era scris dintr-un motiv profund

sau aşa mi se pare acuma mie.

 

Trebuie să descoperi pasiunea cuiva

şi să te arunci înainte în ea cu capul,

fără să iei seama la toate dublele mişcări

când de teamă, când de efort…

 

Mi-aduc aminte că rezultatul era cumva

ca o eliberare, sau ca un mecanism.

Era un zbor corporal

intens, nicidecum fictiv (sau literar)

ci extrem de intens, pe la vremea siestei.

 

Azi – dacă încep să scriu – mi se face rău.

Şi mă duc

la culcare

să dorm însă rămân treaz, rănit,

iar toată noaptea mă frământă tahicardia,

după o zi în care am scris fie şi doar un rând.

 

Drumuri

 

Drumuri care m-aşteaptă

sau care au fost definitiv lăsate în urmă,

nu ştiu de cine trasate. Cu toate acestea

respir, respir: e suficient să respiri.

Nu trebuie să mă gândesc că ar trebui să mă întâlnesc

cu cineva, undeva, nu ştiu când anume.

 

Privesc intens, departe, şi aşteptând

agitat pentru un scurt răstimp,

doar cât să văd dacă vrăbiile au revenit

să se aşeze pe creanga asta

la mănăstirea Virgen de la Huerta^[1].

 

Iar Fecioarei din grădină

ca dar votiv i-aş aduce în dar

adoraţia mea superstiţioasă. Adică aceste

două vrăbiuţe.

În absenţa berzelor, le aştept

pe ele cu bune prevestiri,

 

dragi înfăţişări ale destinului meu,

voi nu-mi puteţi indica nici drumul

deşi prezenţa voastră nu-mi face rău;

 

salutul vostru piţigăiat nici nu mă răneşte

mai mult ca un trecător naufragiu din amintire!

 

1 februarie 2021

 

Drumul spre Ermitajul de la Santa María De Salas

 

Am privit cerul aproape cenuşiu

şi însorit pe alocuri, din mers,

precum şi această lumină mereu fumurie

ce tot scrutează durata zilelor

deşi mai profunde le face cu fiece

clipă. Iar deasupra porţii

de la intrarea în sanctuarul ei

Fecioara luminii, Sfânta Maria ţine

o margaretă dolofană

cu duzina ei de petale de piatră închipuind

cadranul unui orologiu care ignoră orele

temporale.

Oare orologiul pentru care dimensiuni era?

Din ce adânc de secole sfera lui ne veghează?

Şi în ce fel de aer nemişcat se perindă aceste veacuri,

unul după altul, dar concentrând

aceeaşi gândire volatilă? Întrucât a mea

numai de câteva minute se odihneşte aici, şi cu mult efort:

Privesc ţintă, sus, cercul magic

pe care navighează această fecioară de piatră,

la picioarele ei este vârful unui alungit

triunghi prelungit

invizibil spre un alt unghi picat la picioarele mele;

ca pe nişte nou-născuţi eternitatea s-ar zice

că ne aşteaptă. Numai că, deocamdată nu.

Mamă, tu mă alungi

cu o imperceptibilă mişcare a ochilor.

Tu te întorci singură în regatul tău,

ca şi cum vei fi fugit cândva singură, neliniştită

şi însetată.

Dangătul clopotului marchează ora în timp

şi mă desprinde de navigaţia ta.

La revedere, pe altă zi, pe vecie.

 

Marţi, 16 februarie 2021

 

 

Huesca^[2]

 

În centrul acestui oraş cu multe biserici

şi peste împrejurimile lui de unde se trage romanicul

său drum spre Santiago trecând prin Jaca,

vei auzi de acolo unde te afli un clopot

ce marchează orele. Şi jumătăţile şi sferturile

sunt nişte grave respiraţii scurte,

iar punctarea acelor ore întregi

e un vesel şi generos clinchet

cu amplitudini de sunete, ca în copilăria mea

când se auzeau dangătele şi clinchetele

în anumite zile de sărbătoare. Aici în oraş,

toate orele mele sunt extraordinare.

Încă din Evul Mediu îngerul sunetului

cu ciocănelul său a marcat timpul profan

pentru ele, cu carilonurile sale orare.

Proust la Combray căuta cea mai mică

bisericuţă, cu clopotniţa ei albastră,

să se simtă apoi, în odaia lui, liber.

Liber şi la adăpost de orice rău

graţie vederii şi auzului, la distanţă,

la distanţa cea bună, de graţia maternă.

 

Eu în schimb mai degrabă sunt stânjenit

nu eliberat, dragi prieteni.

Ascultându-le unul după altul,

în ce mă priveşte, sunetele de clopot.

Simt că prin aceste pulsaţii

acute şi prin aceste grave pauze

care scad şi se îndepărtează, şi tensiunea

scade în atenţia mea, ca un fel de oxidantă

acumulare, ca o fantomă a timpului

ce dă târcoale conştiinţei.

 

Şi îmi potrivesc

inima cu ora lui respectivă.

Numai că, în alte momente,

delicateţea mea devine o insistenţă,

şi mă oprimă ascuţişul unei săgeţi viitoare,

respiraţia mea se strânge în mine iar eu

ard cu aparenţa de a fi perfect calm.

 

Până când efectul îşi pierde otrava, nu găsesc

adăpost în nimic, înot într-o fântână,

mă urmăreşte ceva nemilos, lumina

îmi declară război.

Iar când otrava a trecut, ritmul mă regăseşte.

 

20-2-2021

 

Traducere şi prezentare de Dinu Flămând

 

 

^[1]   În sens literal „Fecioara din grădină“, n. trad.

 

^[2]   Oraş în nordul Spaniei, în comunitatea aragoneză, n. trad.