a6

Poeme de Gellu Dorian

Poezia de azi

Poezia nu se mai scrie,
Poezia nu se mai scrie pe sine
Poezia nu se mai scrie pe sine din sine
Poezia nu se mai scrie de la stînga la dreapta
Poezia nu se mai scrie pe tăbliţe de lut
Poezia nu se mai scrie pe papirus
Poezia nu se mai scrie pe pielea tăbăcită a unei jivine prinsă-n juvăţ
Nici măcar pe scoarţa unui copac ca o gramotă
Poezia nu se mai scrie pe hîrtie
Poezia nu se mai scrie cu pana
Poezia nu se mai scrie cu tocul muiat în călimară
Poezia nu se mai scrie cu stiloul cu peniţă de aur
Poezia nu se mai scrie cu pixul
Poezia nu se mai scrie cu plumbul de lemn
Poezia nu se mai scrie direct la maşina de scris
Poezia nu se mai scrie
Ea se butonează şi apare pe un ecran în milioane de pixeli
Poezia se ejectează prin milioane de biţi direct în ochii
Celui grăbit să o uite acolo
Poezia nu se mai spune la urechea iubitei
Ci în pîlnia unui gramofon de carton
Poezia nu mai are mamă, nu mai are tată
Poezia nu mai are poet
Poezia este orfană
Poezia nu se mai scrie
Şi deci dacă nu se mai scrie, nici nu se mai citeşte
Şi aşa cum iese în noua ei haină virtuală
Ea se urlă
Se sacadează
Se rapereşte
Se hipo-hopeşte
Se maneleşte
Se sinucide
Se droghează
Se fumează
Se prostituează
Se face orice
Numai poezie nu se mai face
Poezia moare
Şi tace!

Viaţa din oglindă

Pe peretele din faţă stă îngropată oglinda în care este
îngropat peretele din spate,
în stînga e o lume sălbatică,
în dreapta o altă lume care se lasă înghiţită de prima,

din oglindă am fugit de atîtea ori,
eram în pantaloni scurţi şi cu buricul ţuguiat ca un sfîrc ieşit de  sub cămaşa de cînepă,
eram cu părul cîrlionţat ca nişte inele trase pe degetele mamei are mă uita în braţele
sorei mai mare cu un an decît mine, de unde mă rostogoleam ca un ghem de scai printre bulendrele aduse de pe sîrma ce tăia iarna ca pe o pîine albă din care toţi ai casei muşcau care mai de care să nu rămînă flămînd,
eram cu cravată roşie, ursuz că nu reuşeam să învăţ drumul de glorii cînd ştiam că tata
înoată în drumurile pline de glod să ne facă pe noi fericiţi,
eram elev venit de la studii în vacanţe, cu pantaloni evazaţi, numai cu Beatles în cap şi cu Tom Jones,
eram cu plete lungi, lăsate pe spate, furat de ochii babelor care mă rostogoleau prin şanţurile tinereţii lor,
eram tată întors în copilărie cu forţa,
eram la căpătîiul tatei mort la cincize şi cinci de ani,
eram trist aşa cum am rămas de atunci pînă astăzi
cînd dezgrop din oglindă toţi pereţii care s-au ascuns acolo,

în oglindă nu mai pot fugi decît pentru ultima oară,
dincolo e pustia în care mă arunc într-un cer negru
aşa cum îl vedeam cînd în nopţile smolite de toamnă nu puteam
dezgropa nicio stea,
aici e cerul senin al nopţilor de vară cînd nu pot cuprinde cu ochii
toate stelele,
aici e lumea veselă ca o cîrciumă din care nu vreau să mai ies,

în peretele din faţă e o uşă prin care se scurg toate imaginile
lumii care se scurge în altă lume care la rîndul ei se scurge în altă lume
care lume e altă lume
lume care nu mai există…

Nimeni cu nimeni

Un milion de ochi cad peste mine ca mărgelele,
numai ochii ei, nu, numai ochii ei, nu –

la ce gît stau acum atîrnate pe şiraguri trecute printre degete,
numai mărgelele ei sunt pierdute în alte ape albastre,
degete subţiri de gheaţă
îmi zgîrie sufletul,
pielea lui se face sare de mare uscată pe spinări de femei
plecate de-acasă,
murmurul lui se face vuiet de ocean în urechile lor surde –

un milion de ochi mai frumoşi ca ai ei
mă strecoară în paturile lor,
numai ai ei, nu, numai ochii ei, nu –

cad toate apoi în nisipul uscat peste care stă deşirat
trupul meu ostenit,
mîini întinse ca arcurile înfig degete reci
în sufletul meu ciuruit ca o piele de urs în bătaia puştii,
prin el se vede cerul ca prin găurile lăsate de cuie în palme,

Dumnezeu mă aruncă din cer pe pămînt,
unde cad în doi ochi uzi ca plajele
peste care milioane de urme
duc spre patul pustiu
în care n-a mai dormit nimeni cu nimeni.

Ies din pat ca un pustnic din schit

Noaptea e un calvar continuu, somnul
un şarpe care şuieră pînă în zori într-o gară cu recruţi,
geamantanele lor sunt pline cu femei goale,
femeia de lîngă mine n-are fermoar,
husa ei de piele în care doarme se lasă greu trasă,
mintea mea e un întreg infern,
Dante, un mic copil pe care-l scot dintr-un limb,
îi ofer o ţigară, o cafea,
se uită la mine cum ucid somnul cu trupul meu deşirat
peste cearceaful boţit, rece
ca pielea şarpelui care abia dimineaţă pleacă din gară
cu tot cu recruţi,
cască şi, după opt sute de ani încă arată bine,
pleacă şi el la culcare
lăsîndu-mă în bolgia din care nu voi putea ieşi
decît tras în terţine de mîna lui de edecar de morminte –

ies din pat ca un pustnic din schit.