SCRISORI, BENEDICT CORLACIU CĂTRE ION POP

„Dacă ne naştem protestând, de ce am muri altfel decât tot protestând?“

Încercând să fac o oarecare ordine în arhiva mea de corespondenţă adunată în timp, am dat şi peste câteva scrisori primite de la poetul şi prozatorul Benedict Corlaciu (1924-1981), unul dintre reprezentanţii cei mai semnificativi ai generaţiei anilor ’40, cunoscută şi sub etichetele „generaţia de sacrificiu“ şi „generaţia pierdută“. În toamna lui 1971, îi lansasem invitaţia de a-mi acorda un interviu pentru Echinox, care să evoce mai ales anii tinereţii sale lirice de la revista şi gruparea albatros, ce reunise un număr de tineri nonconformişti, gata să înnoiască lirica românească prin afişarea unui program de nouă angajare existenţială, pe fundalul crizei sociale şi al tragediei războiului, opus oricărei tentaţii estetizante. Se continuau, astfel, nişte antecedente avangardiste, precum manifestul semnat de Geo Bogza, Gherasim Luca, Paul Păun şi S. Perahim, Poezia pe care vrem să o facem, din revista Viaţa imediată, decembrie 1933, dar şi drumurile bacoviene spre „omul concret“, nu fără o anume gesticulaţie degajat-boemă. Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru erau atunci protagoniştii acestei noi poezii ce viza împrospătarea contactelor cu viaţa imediată, într-un limbaj cotidian, mai aproape de omul comun, cu oralităţi şi „prozaisme“ înviorătoare. Ben. Corlaciu, cu poeme precum cel din volumele Tavernale (1941), Pelerinul serilor (1942), Arhipelag (1943), Manifest liric (1945), participa cu o voce distinctă, pe făgaşul crepuscular-bacovian, la această infuzie de energie expresivă, încât mi s-a părut atunci, adică acum exact cincizeci de ani, că un tânăr din acele vremuri dramatice putea spune ceva important despre epoca şi scrisul lui şi al confraţilor de generaţie.

I-am adresat, aşadar, în scrisoarea amintită o foarte ramificată întrebare privind aceste chestiuni, iar răspunsul a venit prompt, fiind publicat în numărul 3 al revistei Echinox din 1972: unul care mărturisea un sentiment de simpatie şi solidaritate cu noii tineri ce reprezentau pentru el certitudinea unei continuităţi în spiritul de opoziţie faţă de conformismul social şi estetic de odinioară. Considera gruparea de la albatros (1941) ca fiind un fel de „generaţie-punte“ spre timpurile mai noi, bucuros că e invitat să se exprime după ani de uitare. Nu foarte demult, adică în 1969, îi apăruse, în sfârşit, o amplă antologie de Poezii – însă fusese exclus în 1954 din Uniunea Scriitorilor şi reprimit abia peste un deceniu. Ca un laitmotiv al acestui interviu, revenea ideea protestului contra oricărei aserviri, a inerţiei – la care făceam şi eu aluzie în scrisoare, cu trimitere la Nicolae Labiş –, insistând asupra continuităţii necesare a tradiţiei lirice autentice. Îndemnul de a rămâne uniţi, de a nu ne risipi, de a păstra legăturile între diversele vârste tinere ale echinoxiştilor, venea în întâmpinarea a ceea ne propusesem de la început – dovadă solidaritatea noastră, manifestată şi prin publicarea, ani buni, în fiecare număr a numelor foştilor redactori de la Echinox, dar mai ales sentimentul profund al unei comuniuni spirituale care s-a conservat frumos timp de peste o jumătate secol, până în ziua de azi. Ben. Corlaciu nu agrea însă în acel interviu cuvântul „clasicizare“ propus pentru generaţia sa de-acum consacrată, dându-mi o replică fermă, convingătoare: termenul „clasicizare“ îl considera mai degrabă decât o calitate numind consolidarea unor poziţii de prestigiu, o formă de îmbătrânire şi de slăbiciune inerţială. Credea, în schimb, în respingerea servituţii, de pe poziţii dinamice, neîmpotmolite în ceea ce numea foarte expresiv un „mozaic de festivităţi“. Adresa la realităţile politice imediate era destul de limpede, dincolo de împachetarea ideologică precaută, ca şi obligatorie pentru moment.

Se va vedea şi din lectura acestor scrisori că Ben. Corlaciu a rămas credincios acestei atitudini protestatare. Într-una dintre ele se poate citi această frază foarte semnificativă: „Dacă ne naştem protestând, de ce n-am muri altfel decât tot protestând?“ Închise în plicuri, gândurile sale se referă, mai explicit sau mai voalat şi la posibila „intrare în panică a cenzorilor“, cum s-a întâmplat când voia să publice două cărţi de poeme sub titlurile (suspecte!) Starea de urgenţă şi Explozia sertar… În legătură cu interviul, insistase de altfel ca acesta să apară fără nicio schimbare, suspectând, cum precizează, nu redacţia noastră, „ci, Doamne iartă-mă!, pe…“ Ori aluzia, tot la cenzură, de data asta a corespondenţei: „Se putea rătăci, putea să încapă în cine ştie ce baloane fără oxigen“…

Pentru revistă, interviul oferit de Ben. Corlaciu a fost, fără îndoială, un exemplu încurajator. Din corespondenţa noastră, aş mai reţine această propoziţie pe care am simţit-o coincidentă cu modul „echinoxist“ de raportare la lumea din jur: „Asta înseamnă o revistă literară – înainte de orice, atitudine şi cinste“. Echinox-ul s-a străduit să fie şi să rămână o astfel de revistă. În numărul 11 din anul 1972, îi mai publicam o pagină de traduceri, din poezia lui Blaise Cendrars, – lucra atunci la un volum din poetul pe care-l admira, pomenit şi în schimbul epistolar dintre noi.

Din păcate, acest schimb de scrisori n-a durat prea mult. Eu am plecat în 1973 în Franţa, ca asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle-Paris 3, – poetul mi-a mai scris doar de două ori, pe când mă aflam în capitala Franţei, – am mai găsit doar rândurile trimise la 3 februarie 1974. Primisem, însă, de la el, cu un an în urmă, o epistolă pe care i-o semnalam astfel profesorului Mircea Zaciu: „o zguduitoare scrisoare a lui Ben. Corlaciu aproape de sfârşit, bietul om, căutând o prietenie consolatoare. Niciodată nu mi s-a mai scris aşa ceva, şi va trebui să-i răspund – cum oare? – cât de curând. Mai poate pătrunde ceva în singurătatea unui om în asemena momente, şi nu cumva suntem sortiţi să dispărem pe cont propriu, îndată şi firesc uitaţi, de toată cealaltă lume?“ (23 II. 1973). Din nefericire, tocmai această tulburătoare mărturie s-a rătăcit ori pierdut cine ştie pe unde… Nu peste mult timp, în data de 15 aprilie, îi povesteam tot profesorului Zaciu, atunci la Cluj, că mă văzusem cu o zi înainte cu poetul prieten, ajuns la Paris: „Ieri l-am întâlnit pe Ben. Corlaciu, complet zăpăcit, săracul, de acest Paris pe care l-a visat, zicea, patruzeci de ani, şi complet lipsit de parale. Era după o vizită la Leon Negruzzi, pe care l-a tradus în româneşte cu o carte, pe care franţuzul va lua câteva zeci de mii de lei. Faţă de traducător, insul a făcut pe niznaiul, ca orice franţuz ce se respectă, şi nici măcar nu l-a servit cu o băutură. L-a întrebat, doar, când era să iasă: «Nu-i aşa că nu vrei să bei o cafea?» // Nu pot scrie tot comentariul mental pe care l-am făcut cu privire la starea acestei vizite. Pe la ora zece, aseară, m-am întors acasă cam tulburat. Ne vom mai vedea în zilele următoare“.

Ne-am mai văzut de vreo două ori, dar foarte curând poetul a trebuit să se întoarcă în ţară, din pricini de sănătate, cum îmi scria, din Bucureşti, la data de 3 februarie a anului următor. După ce a părăsit ţara în toamna anului 1975, alegând Parisul ca loc de exil, ne-am mai întâlnit o singură dată. Am văzut atunci un om aflat într-o stare depresivă accentuată, tot mai bolnav şi descurajat. Ca să-şi aducă alături de el familia, a fost nevoit să recurgă, în 1976, la greva foamei, pe terasa Trocadéro, susţinut de români parizieni precum Monica Lovinescu, Marie-France Ionesco, Dumitru Ţepeneag, care au manifestat în favoarea sa şi în faţa ambasadei române. În La apa Vavilonului, Monica Lovinescu consemna însă foarte rece evenimentul, minimalizând valoarea poetului: „un poet care nu strălucise până atunci nici prin demnitate, nici prin altă formă de opoziţie, vrea, odată ajuns la Paris, să rămână aici şi să-şi aducă familia“… „Pentru un poet până deunăzi total necunoscut (şi necunoscut va rămâne mai departe pe plan literar), atât Marie-France cât şi Ţepeneag reunesc nume prestigioase“…

A fost ultima noastră, amară întrevedere. La începutul lui septembrie 1976, eu îmi încheiam stagiul universitar parizian. Când s-a stins din viaţă, la Paris, în 15 iunie 1981, eram la Cluj de vreo cinci ani de zile. Ştiu că a scris o carte de memorii, cu titlul Orice speranţă va fi pedepsită, publicată postum (1984) în traducere franceză, rămasă, pare-se, fără ecou. E un document poate semnificativ pentru exilul românesc, care ar trebui publicat şi la noi. Mult mai târziu, am aflat date, noi pentru mine, despre legăturile foarte strânse ale scriitorului cu locurile de origine ale părinţilor săi, satul Molişet, acum în judeţul Bistriţa-Năsăud, şi Groşii Ţibleşului, din Maramureş. Revista bistriţeană Mişcarea literară (nr. 2, 2011) i-a conscrat un grupaj de evocări şi comentarii, iar în faţa şcolii din Groşii Ţibleşului, care îi poartă numele, a fost dezvelit în 2015 un bust de marmură.

Mie, opera sa, mai ales poezia, mi-a fost foarte familiară, am şi scris despre ea, iar omului supus atâtor suferinţe fizice şi morale i-am păstrat şi îi păstrez o foarte afectuoasă amintire. Proza sa, marcată în parte de „realismul socialist“ m-a interesat mai puţin.

Ion Pop

 

 

[1]

 

Stimate Domnule Ion Pop,

Am primit numărul 7 al echinox-ului şi ţin să-ţi mulţumesc pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o astfel.

Întotdeauna când am avut prilejul să citesc această revistă, am fost cu gândul, în primele clipe, la Albatros-ul căruia eu mi-am consacrat adolescenţa, alături de acei tineri ce aveau să devină generaţia mea spirituală. Poate şi pentru unele idei comune ambelor formaţii literare, în continuitatea lor, sigur, pentru tinereţea şi sorgintea studenţească a revistei, cu întregul şir de peripeţii pe care o asemenea apariţie le implică şi astăzi, ca şi atunci.

Sunt din ce în ce mai convins că echinox-ul studenţilor clujeni, departe de a eşua în bălăriile uitării, îşi va câştiga (dacă nu şi l-a şi câştigat) un loc în istoria de mâine a literaturii. Printre tinerii săi colaboratori de azi, sunt câţiva despre care pot afirma că-şi vor impune cu certitudine numele în literele româneşti. Multe lucruri, se va constata atunci, sunt încă de pe acum asemănătoare între echinox şi Albatros, dacă ne gândim la firul general al destinului literar, cum i-aş spune eu, adhoc. Va fi bine pentru cei ce vor putea spune într-o zi: Eu am pornit de la echinox; aşa cum suntem astăzi câţiva, care putem spune: Noi am pornit de la Albatros. E sentimentul rădăcinii, unul dintre cele mai tonifiante sentimente.

În România literară, am citit articolul dumitale recent, „Poezia unei generaţii“. Mi se pare interesantă, mai ales, teza că existenţa lui Labiş „motivează particularea fascinaţie produsă asupra noii generaţii“, care „s-ar simţi datoare şi chemată prin destin să împlinească o operă şi o existenţă prefigurate abia, dar bănuite ca exemplare“. Opinie judicioasă şi acută, sesizând o necesitate istorică a literaturii, pe care însă (cred eu) chiar cei citaţi de către dumneata se feresc să o recunoască, deşi îl elogiază altminteri pe Labiş, temându-se probabil să nu li se şubrezească originalitatea. De altfel, această originalitate, ca şi existenţa şi opera deschisă a lui Labiş, dacă mi-e permisă afirmaţia, trece cu aceiaşi necesitate prin existenţa şi opera, rămasă încă mai mult sau mai puţin deschisă, a precursorilor imediaţi, între care aş aminti de Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion şi, dacă-mi este iertată auto-citarea, Benedict Corlaciu. E o generaţie lirică (şi nu i-am numit pe toţi), ale cărei aporturi esenţiale la revirimentul poetic din ultimii ani sunt încă, din păcate, trecute sub tăcere; e un act de ignoranţă, nu o dată deliberat, prin care e subminat unul dintre fenomenele fundamentale ale oricărei literaturi: continuitatea subterană, care persistă, fără să vrem, fie că nu vrem, tocmai spre îndeplinirea dislocărilor perpetue. A recunoaşte acest lucru nu înseamnă a-ţi ştirbi personalitatea şi coroana, ci a-ţi recunoaşte rădăcina. Nu existăm prin afirmaţie, ci prin realitatea existenţei, imposibilă fără continuitate, aşa cum orice coroană încetează a mai exista în lipsa rădăcinii.

În acest sens, am mai putea discuta oricând despre articolul dumitale, bineînţeles, fără să pretind a-ţi impune ceva. Sunt bucuros că, oricum, ai pus degetul pe rană, chiar dacă ţi l-ai retras aproape imediat. Îţi revine meritul de a fi făcut începutul. Restul, în orice caz, tot va fi făcut într-o zi.

În speranţa că nu te va necăji sinceritatea mea, pe care o datorez mai cu seamă oamenilor cinstiţi, îţi mulţumesc încă o dată şi te rog să primeşti sentimentele mele cele mai bune.

Al Dumitale,

Benedict Corlaciu.

 

Bucureşti,

21 Noiembrie 1971.

 

[2]

 

Stimate Domnule Pop,

Îţi doresc din toată inima, Dumitale şi echinox-ului, ani mulţi şi liberi,

Benedict Corlaciu

 

[Sinaia, 21 decembrie 1971]

[3]

 

Stimate Domnule Ion Pop,

Iată, cu cerere de iertare pentru întârziere. Îţi trimit, în fine, răspunsurile solicitate.

În primul rând, am întârziat din cauza bolii mele. Probabil, nu ştiu, dar de aproape doi ani eu mă aflu sub imperiul uneia dintre acele boli, despre care oamenii, în optimismul lor neputincios, spun că „nu iartă“.

Am, însă, două mari, foarte mari rugăminţi:

1) Răspunsurile mele apar aşa cum sunt, fără eliminarea sau schimbarea niciunui cuvânt (nici nu mă gândesc să suspectez redacţia, ci, Doamne-iartă-mă! pe…) ori renunţăm cu totul la ele. Crede-mă, înţelege-mă şi iartă-mă, nu pot face niciun fel de concesii în privinţa acestor hălci smulse din carnea şi din sufletul meu.

2) Îţi trimit originalul, pentru că, ducându-mă la o dactilografă, aş fi întârziat şi mai mult. Dar ţin neapărat ca acest original să ajungă înapoi, la mine, aşa încât, te rog, restituie-mi-l de urgenţă. Ar fi bine, dacă, în acelaşi plic, mi-ai trimite şi o copie dactilografică, spre a putea depista la timp eventualele (şi nu o dată fatalele) erori dactilografice. Pentru asta, comunică-mi şi un număr de telefon, la care te pot găsi în caz de urgenţă.

Textul, deci, acesta este. Reprodu-l, te rog, întocmai şi inserează acolo unde spun în el, respectivele pasaje din scrisoarea cu pricina. Aşa e bine.

Apoi, deşi sunt împotriva fotografiilor (ah, cântăreţii de muzică uşoară!), îţi trimit totuşi una, numai din teama de a nu-i jicni pe echinox-işti. Public-o, numai dacă şi dacă nu se poate altfel. În orice caz, te rog să mi-o restitui, deasemeni, pentru că ea aparţine fiicei mele, Ana-Christina Selene.

Titlul zisului interviu, te rog să-l stabileşti dumneata, personal; desigur, în spiritul textului.

În rest, te rog, te rog – nicio schimbare. Dacă nu se poate să apară astăzi integral, sunt convins că va veni o zi când va fi posibil.

Iartă-mă pentru această scrisoare laconică, dar urgenţa…

Îţi mulţumesc mult de tot şi aştept,

al Dumitale,

Benedict Corlaciu

Bucureşti,

17 ianuarie 1972

 

P.S. Puneţi, vă rog, punct (.) după nominativul Ben (.). El marchează abrevierea, şi mulţi ignoră lucrul acesta.

[4]

 

Iubite Domnule Pop,

 

Am primit zilele trecute plicul cel mare.

Poate te-am supărat cu telegrama mea. Dar trecuseră aproape trei săptămâni de când îţi expediasem aşa-zisul „interviu“ şi nu aveam niciun răspuns. Îmi soseşte, apoi, echinox-ul pe Ianuarie, în care văd, însă, că nu existam, deşi îmi spuseşi la telefon să mă grăbesc. Şi, atunci, m-am speriat, crezând că textul meu nu-ţi parvenise. Se putea rătăci, putea să încapă în cine ştie ce baloane fără oxigen. De aceea ţi-am telegrafiat. Scuză-mă.

Îmi pare rău, a trebuit să-l dactilografiezi chiar dumneata. Dacă nu-mi spuneai la telefon că păstrezi pagina deschisă, în aşteptarea manuscrisului, atunci îl dădeam eu, aici, la maşina de scris şi, astfel, te scuteam de treaba aceasta plictisitoare.

Dactilograma e perfectă. Dar de ce ai copiat Echinox (cu E mare)? Eu l-am scris pretutindeni cu e (mic), din respect pentru frontispiciul revistei (înţelegând că acest e mic e tot o modalitate de protest, aşa cum şi albatros era tipărit cu a-mic, semn că nu ne supunem – cui?). Cred că în originalul meu am făcut eroarea de a scrie Albatros. Dacă e aşa, fii bun, te rog, şi restabileşte dumneata: cu a-mic.

Sunt, totuşi, mici îndreptări de făcut, scop în care îţi trimit alăturat o erată. Vina se trage din graba cu care am scris, (Apropo de „scăpări“, am impresia că în P.S.-ul ultimei mele scrisori, am scris, în legătură cu punctul de după Ben., nominativul; ai înţeles, sper, că tot urgenţa şi oboseala mi-au jucat un renghi.)

Eşti, dragă domnule Pop, nu numai un spirit ales, ceea ce se vede din ceea ce scrii ori ai de gând să faci în viaţă, ci şi un om foarte bun, foarte onest şi cald, calităţi atât de rare şi pe care le descopăr în scrisorile dumitale. Ai grije, tocila vieţii, întâi aceste „excrescenţe“ (cum sunt considerate ele astăzi) le desfiinţează. Nu e un sfat, e numai dragostea unui om care, de aproape cincizeci de ani se tot luptă, cu lumea şi cu sine însuşi, să şi le păstreze.

Ştii, sunt un om ca şi mort, de când a murit Stelaru. E singurul meu prieten, cu care nu m-am certat niciodată, în mai bine de treizeci de ani. Lângă celelalte cauze ale întârzierii manuscrisului meu, trebuie pusă şi asta. Săptămâni de-a rândul, din ziua morţii lui, am murit întruna şi cred că nici până astăzi nu am înviat. Eu nu am fost influienţat de el în poezie, cum spun cei prea grăbiţi şi superficiali. A fost o vreme, însă, când împreună am trăit aceiaşi viaţă de câine, pat în pat, foame în foame, durere în durere. Existenţa de atunci e, prin urmare, aceia care ne-a influienţat pe amândoi şi era fatal ca, până la un moment dat, versurile să ni se asemuie sub acest aspect. Dar se poate constata că, de la acel moment dat încoace (trăind aceleaşi drame, însă separat, nu prin cartiere, ci prin alte vârste ale istoriei), fiecare este altul; deci fiecare era altul, încă de la început, cel puţin latent.

În cartea lui recentă, Aurel Martin („Poeţi contemporani“, II) zice: „E cert, vechiul Ben. Corlaciu, damnatul „pelerin al serilor“, „mereu călătorul Benedict“, fiu al mlaştinei, dăruit nopţii, visului şi lumii, descoperindu-se azi la o altă vârstă, a trebuit să-şi lepede hainele de împrumut ale adolescenţei“ (la volumul Poezii, 1969). El îmi admite astfel valoarea, dar finalul este inexact. Nimic n-a fost de împrumut, nici la Stelaru, nici la mine. Totul a fost şi este viaţa noastră, trăită fie împreună, fie separat, şi nici de la viaţă n-am luat cu împrumut, ci viaţa ne-a amanetat pe amândoi, ca şi pe ceilalţi din generaţia noastră, care a avut un spirit unic, dar niciodată o formulă unică. (Astăzi, da, sunt destui aceia care au formulă unică, însă nu şi spirit, niciun fel de spirit, în ciuda afirmaţiilor de ocazie, sub-zise şi de „necesitate“.)

Cel mai expresiv, mai laborios şi mai corect rămâne încă, în privinţa acestei relaţii lirice, Laurenţiu Ulici, care spune („Cuvânt înainte“ la aceiaşi carte, Poezii, 1969): „Sînt multe poeme frumoase în Postumele [iartă-mă, nu pentru această laudă citez, ci pentru altceva citez, cum vei constata imediat], dar meritul lor cel mare este că, ducând mai departe, pe aceeaşi axă, continuând, deci, poeziile din volumele vechi, nu-l (s.l.) obligă pe cititor să se întrebe care e adevăratul Ben. Corlaciu: cel de atunci, sau cel de acum. Consecvent cu sine însuşi, lucru pe care puţini din generaţia sa l-au reuşit, Ben. Corlaciu a parcurs drumul spre eul (s.l.) său profund fără ca privirea să-i coboare. Şi această a cincea carte, o antologie de fapt, o arată“.

Nu ştiu de ce-ţi spun dumitale toate astea. Am pornit de la (Ne) moartea lui Stelaru şi am ajuns la (ne) viaţa mea. Poate trebuie să-i măturisesc cuiva durerea, ca să reînviu? Repet, nu ştiu de ce. Sunt singur (şi ştiu foarte mult să rămân singur), sunt bolnav (o, de când pândeam această boală, ca să fiu la modă!) şi nu ştiu cât mai am eu însumi de trăit (ai vrea, cât mai mult, nu-i aşa?). Ultima mea carte (poezii) pe care am dat-o de curând editurii „Cartea Românească“, am intitulat-o Starea de urgenţă (dacă cenzorii nu vor intra din nou în panică, aşa cum au intrat astă-vară mai spre toamnă, când volumaşul meu de la editura „Mihai Eminescu“, retras atunci din tipografie, se numea Explozia Sertar, pentru ca acum, când e din nou în tipografie, dacă totuşi va şi apărea până la urmă, să se intituleze Poeme florivore. De ce i-am spus aşa? În orice caz, nu e vorba numai despre urgenţa mea. Titlul a ieşit din mine după moartea lui Stelaru. E aici vreo influienţă? Aici, poate da. Dar de ce ordin? Liric? Vedeţi-vă de treabă, domnilor!

M-a cuprins mânia şi mă cert, bag de seamă. Dar, vezi, ultimele cuvinte au adresa la plural. Nu e vorba despre dumneata. Cel mult te-am transformat involuntar în paratrăznet. Când vrei să-i fii cuiva prieten, acesta este riscul principal: să devii paratrăznetul lui. De aceia fug „prietenii“, la o adică: nu sunt suficient de vertebraţi, ca să reziste ca paratrăznet afectiv. Slabi, le trebuie să aibă numai ei în altul paratrăznet.

Mă bucură dorinţa dumitale de a continua corespondenţa. Nu ştiu, însă, când voi mai putea să-ţi scriu. Am trimis puţine scrisori la viaţa mea. Acum, de la o vreme, simt nevoia să mă adresez mereu cuiva. Dar, din păcate, tocmai acum nu mai e timp. Supravieţuitorii sunt cei morţi într-adevăr, pentru că sunt singuri, nu mai au pe nimeni; chiar şi aceia, care nu-şi dau seama şi se bucură că mai trăiesc.

Cu prietenia mea,

Benedict Corlaciu

Bucureşti,

6/7 Februarie 1972.

[5]

 

Iubite Domnule Ion Pop,

Am primit aseară telegrama Dumitale de felicitare.

Îţi mulţumesc din toată inima, deşi nu e tocmai vesel, când cineva te felicită pentru o asemenea vârstă.

Sunt totodată bucuros că am mai primit astfel o ştire din partea dumitale. Nu credeam că m-ai uitat, dar doream să ştiu ce mai faci. Când însă cineva îţi trimite o felicitare, înseamnă, aproape în toate cazurile, că şi el e bine.

S-ar putea să mă reinternez curând în spital. Ori, în cel mai bun caz, să plec iar din Bucureşti, undeva, la munte. Încă nu ştiu – voi şti exact cam peste vreo zece zile, când, după încă o serie de controale, medicii îmi vor comunica ultima lor mare descopeerire. Vor să mă opereze, dar cu mine şi-au găsit naşul. Chirurgii sunt nişte terieni magnifici, însă ei încă n-au aflat că un om trebuie să moară în picioare. Ei n-au fost niciodată copaci

Îţi doresc din toată inima mult noroc şi multe succese,

Al dumitale,

Benedict Corlaciu.

Bucureşti,

12 Martie 1972

 

[6]

 

Iubite Domnule Ion Pop,

Ieri am primit cele două exemplare din echinoxul pe Martie.

Sper că, la rândul dumitale, ai primit scrisoarea pe care ţi-am trimis-o acum aproape o lună.

Îţi mulţumesc pentru faptul că te-ai îngrijit ca textul interviului să poată apărea integral. Nu ştiu cât ţi-a fost de greu sau de uşor (aş vrea să-mi răspunzi în acest sens), dar eu sunt foarte mulţumit. A face a posteriori procesul unei epoci mai vechi nu e neapărat un merit; un merit a fost şi rămâne, dacă ai acuzat epoca atunci, imediat, în plină tragedie. Ceea ce mă bucură e că echinox-ul (respectiv dumneata) mi-a oferit prilejul de a acuza, în anumite pasagii ale interviului, epoca actuală, tragedia care astăzi ne interesează pe toţi. Îmi place să cred că lucrul acesta rezultă destul de clar, măcar pe alocuri. Putem spune astfel că ne-am îndeplinit amândoi o datorie. Sigur, e nevoie de şi mai mult, dar procesul e deschis, iar dacă nu vom permite sperjurilor să închidă dosarul înainte de termen, vom fi prezenţi şi în instanţa de fond. Dacă ne naştem protestând, de ce am muri altfel decât tot protestând?

Mi-ai putea spune dacă dialogul nostru a avut vreun ecou? Aş vrea să mă verific. Studenţimea clujeană a reprezentat întotdeauna pentru mine o forţă. În afară de asta, Clujul e pentru mine Lucian Blaga, iar Blaga, dincolo de geniul său, e un fragment nu prea îndepărtat al vieţii mele. Dacă adaug şi faptul că rădăcinile mele etnice, care mi-au alimentat în permanenţă coroana nostalgiilor, se află într-un sat din zona Ţibleşului (Molişet-Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud), deci în zona celor mai acute interferenţe, atunci desigur îmi vei înţelege şi mai bine curiozitatea. Îţi mulţumesc încă o dată.

În aşteptarea altor veşti, rămân al Dumitale, cu cele mai calde sentimente.

Benedict Corlaciu

 

Bucureşti,

7 Aprilie 1972

 

P.S. Ai citit, în „Tribuna“, articolul lui Aurel Dragoş Munteanu, Avatarurile boemei?

[7]

 

Stimate Domnule Pop,

 

Am primit ieri numărul pe Aprilie al echinox-ului şi îţi mulţumesc. Trecuse atâta timp de la ultimul dumitale semn de viaţă, încât credeam că m-ai uitat.

Am citit totul, cu aceiaşi satisfacţie. Îmi place, de exemplu, atitudinea lui Ion Cristoiu, în „Bălcescu, erou literar“; de mult trebuia să fie spus şi acest adevăr. Tableta Anei Blandiana m-a înfiorat, prin ineditul şi acuitatea ei. Cine este Virgil Mihai? Cele trei poezii ale sale anunţă o conştiinţă lirică excepţională. Dacă ai prilejul, te rog felicită-l din partea mea. Încă un lucru demn de toată lauda este dreptatea pe care i-o faceţi lui Ştefan Meteş.

Asta înseamnă o revistă literară – înainte de orice, atitudine şi cinste.

Dar ce s-a întâmplat, de astă-dată cu corectura? Cum au putut scăpa chiar atâtea greşeli de tipar?

Acum o lună şi ceva am primit vizita unei studente din Cluj. Spunea că îşi lucrează teza de licenţă (filologie), cu subiectul Corlaciu. I-am dat adresa dumitale, propunându-i să te caute, dacă va mai avea nevoie de unele completări. Mi s-a părut oarecum bizar că nu ştia de interviul cu Albatrosul, deşi apăruse la ora aceia. I-am dat eu un exemplar. Te-aş ruga să-mi scrii dacă a venit sau nu la dumneata şi, eventual, ce impresie ţi-a făcut?

Încă o dată, îţi mulţumesc. Şi te rog să primeşti, din parte-mi, cele mai bune urări şi sentimente.

Benedict Corlaciu

Bucureşti,

14 mai 1972

 

P.S. Lucrez la un volum de traduceri din poezia lui Blaise Cendrars, pentru editura „Univers“ Te-ar interesa câteva bucăţi, pentru o pagină în echinox?

 

[8]

 

Iubite Domnule Pop,

Am citit, în „Ateneu“, opinia dumitale asupra Poeme-lor florivore. Cunoscându-ţi probitatea şi prospeţimea intelectuală, îţi mărturisesc că o aşteptasem cu multă emoţie, ca pe un soi de verdict. Faci parte din marea generaţie de mâine (nu te supăra, dar aşa se spune, când încă e astăzi) şi, ca să pot deduce ce se va alege din mine (Praful sau Pulberea), e firesc să mă preocupe în primul rând părerile reprezentanţilor ei, după mine, autorizaţi.

Citindu-te, aş zice că mă pot culca liniştit în privinţa viitorului. Dar mă tem că ar fi o glumă proastă, iar eu vreau să fac cu orice preţ o glumă bună – şi atunci îţi spun că, pe lângă celelalte maladii, dintre care măcar una mi-o cunoşti, mai sufăr şi de insomnia conştiinţei. E acea insomnie, pe care văd că mi-ai şi inuit-o şi care mă face să am o conştiinţă, „pentru care existenţa în lume este de o fertilă incomoditate“. Când naiba voi apuca să dorm măcar o singură dată integral, dacă nici după moarte conştiinţa aceasta nu se va potoli? Şi ce anume e într-adevăr fertil? Ideia de existenţă? Ideia de moarte? Sau amândouă? Cert e numai, pentru mine, că în artă nu e fertilă nici existenţa, pur şi simplu, nici moartea, pur şi simplu, fără ideia de sine. Numai când existenţa şi moartea ţi-au transmis ideia lor de sine, ajungi la revelaţia valorii tale şi a lumii. Altminteri, nu exişti, ci doar trăieşti ca o larvă şi mori ca o latenţă.

Nu ştiu dacă am glumit, nu ştiu dacă ţi-am scris în serios. Ştiu doar că preţuirea dumitale, în care cred, se adaugă la motivele pentru care mă bucur că exist. Şi îţi mulţumesc din toată inima.

Cu cele mai calde sentimente,

Benedict Corlaciu

Bucureşti

20 Iulie 1972

 

[9]

 

Conform promisiunii, mă grăbesc să-ţi trimit Cendrars-uri. Sunt şapte poezii, pe care, când mi-ai telefonat, tocmai le finisam pentru „Cronica“ (Iaşi). Dar eu mă simt mult mai apropiat de echinox, aşa că pe ceilalţi îi mai amân. Să sperăm că le vor primi şi la timp.

Apropo de timp, am o rugăminte. Dacă, dintr-un motiv sau altul, ele nu pot apărea în numărul pe Octombrie, aşa cum am înţeles la telefon, atunci fii bun şi mi le restituie, pe cât posibil, mai curând; pricina dorinţei mele e subînţeleasă. Sau: dacă apar toate în Octombrie, trimite-mi-le, te rog, pe cele ce rămân afară. Ca să nu fac, fără voie, o încurcătură.

Îl cunoşti pe Petru Poantă? Cândva, astă-vară, Aurel Rău mi-a spus că are o cronică de-a lui la Poeme florivore şi că o va publica în „Steaua“. Până astăzi, nu a apărut, însă, nimic. Ai putea să-l întrebi ce s-a întâmplat? Mulţumesc.

Îţi doresc mult, mult succes şi rămân al dumitale, cu prietenie,

Benedict Corlaciu

 

Bucureşti

21 septembrie 1972

 

[10]

 

Iubite Domnule Pop,

 

Îţi mulţumesc din toată inima pentru urările de Anul Nou.

Te rog, la rândul meu, să primeşti cele mai calde urări de ani mulţi, de sănătate şi de succes.

E mult de când nu ţi-am mai scris. Cauza: amorţeala, în care mă ţine şubrezenia sănătăţii mele.

Am primit echinox-ul cu traducerile mele din Blaise Cendrars. Îţi mulţumesc. Te rog fii bun şi mulţumeşte-i d-lui Ion Livian*, din partea mea, pentru cronica la Poeme florivore. Aş fi vrut să-i scriu direct, dar…

Acum câteva săptămâni mi-a apărut, la „Cartea Românească“, volumul de versuri Starea de urgenţă. Am un exemplar pentru Dta, însă mi-e greu să-l expediez cu Poşta.

Te-aş ruga, când ai drum prin Bucureşti, dă-mi un telefon (43.47.43), ca să ne întâlnim şi să ţi-l pot da.

Iartă-mă, te rog, că sunt atât de lapidar.

La mulţi ani!

Benedict Corlaciu

 

Bucureşti

3 Ianuarie 1973

_____________

 

*Pseudonimul lui Ion Marcoş, redactor echinoxist şi cronicar literar al momentului.

 

[11]

 

Iubite domnule Pop,

Cu mulţumiri pentru contra-felicitarea de Anul Nou.

Sunt bucuros că ne-am dat din nou de urmă unul altuia. Mă aşteptam să ne revedem astă-vară la Bucureşti, când ai venit în vacanţă, gândindu-mă că de fapt la Paris ne-am văzut prea rar. După cum probabil ştii, a trebuit să mă întorc în ţară mult înainte de vreme, renunţând, din păcate, şi la călătoria în Italia, din cauza sănătăţii mele, să-i zic aşa, pendulatorii. Aş mai fi avut o lună de stat, de văzut, de învăţat. Mi-am ratat astfel şi vechea dorinţă de-a audia măcar câteva cursuri la Sorbona, ca să fac cât de cât cunoştinţă cu atmosfera ei.

Acum traduc mereu din Blaise Cendrars, iar domnul acesta etern itinerant şi tumultuos, care desigur e precursorul multor poeţi europeni, de astăzi şi de până astăzi, îmi aduce mereu aminte de Paris, cu versurile lui. E o consolare? Ori recrudescenţa unui vis de-o viaţă? Sunt în urmă cu aceste traduceri, tot din cauza bolii. Ar fi trebuit să predau editurii cartea încă de astă-toamnă şi caut să recuperez cât mai e posibil. E un mare poet, regret că nu l-am citit mai demult, în ceia ce unii numesc tinereţe. Acum, însă, când urmează să devin peste câteva săptămâni depozitarul biologic al unei jumătăţi de secol… Sper, totuşi, să pot aduce şi acest serviciu poeziei româneşti.

Îţi urez, din toată inima, succes şi noroc, Sorbonardule! Şi aştept să ne revedem – presupun că la vară, când vei veni iarăşi acasă, vei găsi o clipă bucureşteană şi pentru mine.

 

Cu aceiaşi preţuire,

Benedict Corlaciu.

Bucureşti,

3 Februarie 1974.

 

[12]

 

Stimate Domnule Pop,

Te rog să primeşti cele mai calde urări de sănătate şi succes.

Felicitări, totodată, pentru Premiul Uniunii Scriitorilor (ai aflat, sper, că am avut plăcerea de a face parte din juriul care ţi l-a decernat).

La mulţi ani!

Benedict Corlaciu

Bucureşti

19 Decembrie 1974