MIRELA NAGÂŢ, CUŢITUL JAPONEZ ŞI REALITATEA ROMÂNEASCĂ

Cu o reputaţie solidă printre confraţi şi critici, considerat unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă de la noi şi-un neîntrecut stilist, Răzvan Petrescu n-a atins încă o notoritate de masă. Are, cu alte cuvinte, o celebritate discretă. Şi natura rezervată a scriitorului, şi lipsa unor campanii de promovare editorială, şi criza generală a lecturii fac din Răzvan Petrescu un autor savurat cu delicii de o sectă de cititori devotaţi.

Scrie puţin şi rar, iar ritmul de publicare, cu sincope mari, ajunge parcă să testeze fidelitatea publicului. După precedentul volum premiat, Mandarina, noile proze din Cuţitul japonez (Iaşi: Polirom, 2021, 208 p.) vin să îmbogăţească timbrul autorului. Privirea scrutează acum realitatea imediată; mai sarcastic ca niciodată, Răzvan Petrescu topeşte caricatura în absurd şi fantastic, şi aşa rezultă virulente pagini de satiră politică.

Vedem, de pildă, într-o povestire ca „14 grade“, un Bucureşti în care oamenii tremură de frig şi îndură criza gunoaielor din cauza unui cuplu malefic de primari, soţ şi soţie. Indicii plasate la tot pasul fac figurile publice reale uşor recognoscibile: el, cu părul creţ, olimpic, cu studii la Paris, ea, „o franţuzoaică plată de-un metru optzeci şi şase“ cu „dinţii rari şi ascuţiţi, părul antracit căzut de-o parte şi de alta a feţei de cal“. Portretul caricatural al primarului te trimite cu gândul la un desen urmuzian: s-a născut fără umeri, dar cu „o lene de plumb“, n-are nici buze şi de aceea evită apariţiile televizate. La final, oraşul distrus, în care ard spitalele Covid şi se duc „lupte crâncene între cetăţeni şi haite de şobolani“, e salvat doar printr-o apocalipsă, căci un vârtej înghite purificator totul.

Ion Iliescu, Elena Udrea sau Vlad Voiculescu sunt alte personaje politice care declanşează imaginaţia lui Răzvan Petrescu. Fostul preşedinte joacă un ultim set de meci chiar cu Moartea, fosta ministră a Turismului devine prin forţa literaturii o femeie mitică, debordând de energie vitală, campioană la şpagat care-şi descrie astfel expertiza: „şpagatul şarpelui, şpagatul-menghină, şpagatul-vârtelniţă, şpagatul-ventuză, ăsta-i bestial, termină băieţii în opt secunde pe ceas“. Aceste persoane publice n-apar niciodată cu numele reale în texte, dar sunt înfăţişate în aşa fel încât să fie recunoscute uşor de cititor. Tratamentul la care sunt supuse de scriitor nu e cel al pamfletului, ci unul aproape suprarealist. Căci Răzvan Petrescu îşi populează universul cu figuri ale răului, schimonosite fiinţe demonice, din galeria monştrilor mărunţi, pictaţi de Hieronymus Bosch.

Mustind de umor negru, „Lista de aşteptare“ e o povestire parţial autobiografică, care vorbeşte despre strădaniile unui autor de a obţine indemnizaţia de merit acordată de Uniunea Scriitorilor numelor importante din domeniu. În cuantum de 1500 de euro, deci semnificativă pentru o lume culturală săracă, indemnizaţia îl determină pe eroul povestirii să nu se dea în lături de la nimic ca s-o obţină, nici de la hărţuire, nici de la crimă, nici de la tortură. Şi cum locurile merituoşilor bonificaţi se eliberează doar prin deces, autorul nostru ajunge asasin în serie. Supralicitarea scenelor violente dezamorsează însă oroarea, totul devine un basm grotesc cu final ambiguu. Odată obţinută indemnizaţia, proaspătul câştigător plonjează într-un coşmar interior definitiv, se baricadează în casă de teamă să nu devină la rându-i victima vreunui confrate aflat pe lista de aşteptare.

Fie că e vorba de oameni politici sau de scriitori, în cartea lui Răzvan Petrescu, toţi au legătură cu Ordinul, un misterios serviciu de informaţii, cu stilistică dacofilă (de unde nume de cod ca Zamolxis, Deceneu sau Gerula). De altfel, torţionarii, informatorii, ca efigii ale răului, populează recurent universul literar al lui Răzvan Petrescu şi apăreau distincţi şi în Mandarina.

O proză ca „Pastorala“ imaginează o întreagă comunitate înregimentată în solda Ordinului şi adânceşte satira până în tragic. E nota cea mai gravă, cea mai amară a cărţii; metafizicul coboară în derizoriu când aflăm că însuşi Isus, „bărbatul în alb“ cum e numit în povestire, e răpit şi ţinut prizonier de un angajat sub acoperire al Ordinului, medic într-un cătun cu două mii de locuitori convertiţi la delaţiune. Răpirea se face cu tot tacâmul serialelor poliţiste de duzină, cu cătuşe, bandă adezivă, seringă cu diazepam, iar captivitatea e din acelaşi film, se petrece în beci, într-o cuşcă de oţel de doi pe doi.

Isus devine un fel de animal de companie pentru distracţia informatorului, un partener cultivat de conversaţii despre filme, muzică şi cărţi. Când subiectele de discuţie se epuizează, plictisit, informatorul îşi pasează „jucăria“ altui doritor. Finalul aruncă povestirea direct în parabolă, căci „omul în alb“ ajunge în mâinile „omului în negru“, un tenebros vizitiu într-o şaretă care degajă miros de pucioasă: „Într-o vineri seara stăteam amândoi faţă în faţă, în tăcere, când am auzit un trosnet în uşa de la intrarea-n beci, apoi paşi grei coborând scara şi, când am ridicat capul, l-am văzut pe vizitiu arătând spre musafir: Mi-l dai mie?“

Ştiută fiind sensibilitatea muzicală a lui Răzvan Petrescu (cântă la chitară, inserează în text referinţe la partituri şi compozitori, aproape la fel de numeroase ca trimiterile livreşti), am putea încerca o lectură „acustică“ a volumului, care începe lent, agreabil pentru cititor, cu o proză care stabileşte linia melodică de fundal, adică o stare de disperare exorcizată prin hohot şi ironie. „Jaf armat“ e povestea unei lovituri care se termină prost, pusă la cale de nişte intelectuali, din cauza sărăciei. Într-o societate cangrenată hiperbolic de hoţie aflăm că „aproape toată lumea minte şi fură, de la escrocherii de plăcere până la jafuri de proporţii cosmice siderându-l chiar şi pe Dumnezeu, c-a ajuns să-şi ţină mâna pe borsetă“. Odată cu a doua proză, „14 grade“, schimbarea modulaţiei e aproape şocantă, cu inflexiuni din zona caricaturii şi-a fantasticului. Cu „Lista de aşteptare“ sonorităţile sunt alerte şi jucăuşe, cu „Pastorala“ se trece în acute dizarmonice, pentru ca „Şpagat“ să ne readucă tonuri mai zglobii. Această formulă a scriitorului are ecouri din Cortázar, Ilf şi Petrov şi Bulgakov, iar faţă de Mandarina, fraza în cascadă devine mai „nervoasă“.

Ce aduce nou Cuţitul japonez în scrisul lui Răzvan Petrescu, pe lângă interesul pentru actualitatea socială şi „radicalizarea“ tonului, e un anumit pact cu cititorul, o complicitate căutată. Cartea e împănată, cum spuneam, cu referiri la personaje reale şi evenimente cunoscute, iar autorul are grijă să-i dea celui care citeşte toate indiciile pentru o identificare corectă. E ca un joc de enigme nu prea complicat în care publicul e invitat să descifreze realităţile prime. De fapt, Răzvan Petrescu dirijează reacţiile cititorului, recurge la o „structură de apel“, ca să folosim un termen din estetica receptării, utilizat de Wolfgang Iser.

Peste timp, evident, aceste fragmente de realitate satirizate îşi vor pierde orice înţeles, iar povestirile vor căpăta o formă epurată şi vor intra în dialog cu cititorul pe baza structurilor de adâncime. Nu altfel s-a întâmplat, de pildă, cu textele lui Caragiale. Cine mai ştie astăzi cine au fost în realitate Popa Tache din Noaptea furtunoasă, misteriosul vindecător Matei invocat în D’ale carnavalului sau ce personaje politice au fost parodiate în discursurile lui Caţavencu, Farfuridi sau Rică Venturiano?