4 filme filosofice de la TIFF

 

Ştefan Bolea

 

Sonata de toamnă, r. Ingmar Bergman, 1978, Focus Bergman

 Esenţa producţiei se dezvăluie în gros-planul cu feţele Evei şi Charlottei din scena teribilă a executării preludiului nr. 2 în la minor de Chopin: palpăm asimetria dintre perfecţiune şi mediocritate, dintre prădător şi pradă. Charlotte este preoteasa lui Chopin, personificarea inaccesibilului: deşi este mama Evei, ea este de neluat în posesie, stranietatea excelenţei interzise. Charlotte există doar în puritatea lumii inteligibile. Traumele celor două nu le unesc, ci le despart mai tare. Diferenţa dintre spiritul ca un laser şi sufletul vătămat poate fi reconstituită din explicaţia Charlottei referitoare la bucata muzicală: „Chopin era emoţional, nu sentimental. Simţirea este foarte diferită de sentimentalitate. Preludiul vorbeşte despre durere, nu despre reverie. Trebuie să fii calmă, limpede şi dură… Chopin era mândru, pasional, sarcastic, intens şi foarte masculin... Preludiul trebuie interpretat în aşa fel încât să sune aproape urât.“

  

Verónica, r. Paco Plaza, 2017, Umbre

 Fraza cheie din Faust-ul lui Marlowe se potriveşte acestui horror spaniol reuşit: „The devil will come, and Faustus must be damned.“ Verónica deschide un portal spre iad când încearcă să-şi contacteze tatăl defunct cu ajutorul unei table Ouija. Cei trei fraţi şi surori mai mici ai Verónicăi, pe care îi îngrijeşte şi de care este responsabilă, din pricina serviciului epuizant al mamei, sunt în pericol din cauza faptului că o fiinţă necurată o urmăreşte pe adolescentă, încercând s-o controleze în totalitate. Asemenea Irenei lui Ibsen, Verónica ajunge la punctul în care ar putea spune: „Eu sunt propria mea umbră“. Un film dur la care se potriveşte soundtrack-ul melancolic al trupei Héroes del Silencio: „Sí, las estrellas te iluminan,/ hoy te sirven de guía.“ Mi-a adus aminte de Asmodexia (regizat de Marc Carreté) prin alegerea locaţiilor întunecate şi de afirmaţia personajului Paul Claudel din filmul lui Bruno Dumont, Camille Claudel 1915: „Orice dezechilibru psihic este similar posesiunii.“

 

Un pas în urma serafimilor, r. Daniel Sandu, 2017, Zilele filmului românesc, Premiul publicului zfr

 Nu mă miră libertinajul potenţialilor preoţi, a cărui prezentare a stârnit atâtea controverse: la urma urmei, ei nu trăiesc în Cetatea Domnului, ci în lumea imanentă. Biserica este mai mult un instrument de gestionarea unui material „omenesc preaomenesc“, înainte de a fi o cale de acces către transcendenţă. Reflecţia bătrânului preot de ţară (interpretat de Valer Dellakeza) surprinde situaţia: Biserica este doar o cabină telefonică către Dumnezeu. Dumnezeu e în propriul suflet.

Ultimul sfert al producţiei e cvasiratat, oarecum trădând prin convenţionalitate principiile pe care s-a bazat filmul. Kubrick nu l-ar fi introdus pe patriarh ca un deus ex machina să reglementeze situaţia, ci l-ar fi pus pe Gabriel să colaboreze cu directorul corupt, asemenea lui Vidocq, infractorul transformat în poliţist-şef.

  

Ticăloasa, r. Byung-gil Jung, 2017, Umbre

 Producţia coreeană aminteşte de Tarantino, de tragedia greacă şi de Shakespeare (de altfel, sunt prelucrate şi secvenţe din Hamlet şi Macbeth). Sook-hee şi Joong-sang sunt un fel de Romeo şi Julieta uniţi prin crimă, nu prin Liebestod. Scene exagerate, dar sublime: bătaia cu săbiile pe motociclete gonind cu 150 la oră; explozia partenerului lui Sook-hee, care este aruncat pe geam cu fiica tipei în braţe; scena în care eroina urmăreşte cu o maşină autobusul în care e personajul negativ (de pe capotă manevrează volanul cu mâna stângă şi sare cu un topor, agăţându-se de geamul autobusului). Ticăloasa este un film romantic, în sensul originar al termenului. Personajele principale par invulnerabile, supraoameni capabili să lupte cu armate întregi. Producţia începe ca un joc pe calculator (Doom sau Quake de pildă) şi se termină într-un stil asemănător.

Trama e psihanalitică: Joong-sang îl omoară pe tatăl, pe al doilea bărbat şi pe fiica lui Sook-hee şi a lui. Conflict între maestru şi discipol sau între demiurg şi creatură neobedientă: „Te-am creat“, îi spune Joong-sang eroinei. „Lasă-mă să-ţi arăt ce ai creat“, îi răspunde asasina, cu puţin înainte de a oblitera personajul malefic. Pregetarea lui Sook-hee aminteşte de ezitarea lui Hamlet de a-l elimina nemijlocit pe Claudius, cu diferenţa că în film sunt sute de victime colaterale, nu 7 ca în tragedia shakespeareană.

Ştefan Bolea

4 filme filosofice de la TIFF

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)